Unul dintre cele mai așteptate evenimente metal ale toamnei nu numai în Cluj-Napoca, ci chiar la nivel național, a avut loc în data de 22 Noiembrie 2019. În cadrul turneului de lansare al albumului “Talviyö“, celebrul grup finlandez de power metal Sonata Arctica a ales să includă Cluj-Napoca, acesta fiind singurul concert din România din cadrul acestui turneu. Pentru mine, acest concert a făcut parte din categoria “trupă mare care,, implicit, merită văzută, deși muzical nu sunt atras”. Și așa a și fost! Dar asta este complet irelevant, având în vedere faptul că concertul a fost sold out cu 10 zile înainte de desfășurare! Un număr de 50 de bilete a fost păstrat pentru seara concertului, la intrare.
Programul serii s-a respectat la minut. Prima trupă, Temple Balls, a urcat pe scenă la ora 20:00, și s-a dovedit rapid pentru mine a fi trupa-vedetă a serii, chiar și peste Sonata Arctica. Grupul finlandez fondat în anul 2009 practică un hard rock cu influențe de glam lipsit de originalitate, dar având în vedere raritatea acestor tipuri de concerte în România și felul foarte energic de abordare, mi-a plăcut chiar mult prestația acestei trupe. Un fel de 80’s revival, care spre bucuria mea a prins bine și la publicul prezent, destul de numeros. Pe mine m-a dus cu gândul la o combinatie între Steven Tyler (Aerosmith) si Van Halen :). Și când te gândești că această trupă a deschis concerte Queen, Deep Purple și Uriah Heep … zici că nimic nu este întâmplător. Este drept că, în general, acest stil muzical permite asimilarea și reținerea cu ușurință a liniilor melodice și a textelor. Mi-a plăcut cam totul la acest concert și la această trupă: prestație bine pusă la punct, consistentă, compoziții destul de grele, prezență scenică și decoruri (atât cât o scenă indoor poate permite) etc. De altfel, sentimentul pare să fi fost reciproc, întrucât și Arde Teronen (voce), Jiri Paavonaho (chitară, voci adiționale), Niko Vuorela (chitară, voci adiționale), Jimi Välikangas (chitară bass, voci adiționale) și Antti Hissa (tobe) s-au simțit foarte bine la Cluj-Napoca. Piesa mea preferată a fost “Distorted Emotions“, o piesă care te dezinhibă de orice preconcepții în materia glam-ului, dar cu toată sinceritatea spun că pe parcursul tuturor celor 40 de minute m-am simtit la înălțime: “Infinity“, “Off the Grid“, “Kill the Voice“, “Pauline“, “Distorted Emotions“, “Hell and Feelin’ Fine“, “Hoist the Colors” si “Let’s Get it On“. În 2017, Temple Balls a susținut un concert în Japonia, ceea ce nu este puțin lucru. După mini-serii de concerte susținute în Ucraina, Țările Baltice și cele din Estul Europei și după două albume de studio (“Kill the Voice” 2018 si “Untamed” 2019), a venit vremea primului turneu de amploare al trupei, care cuprinde 27 de concerte în 16 țări, în câteva cluburi legendare precum Electric Ballroom Londra sau Z7 Pratteln (Elveția).
Temple Balls are 10 ani de activitate și vine, la fel ca Sonata Arctica, din Finlanda. Abordează un hard rock clasic cu varii influențe. De-a lungul timpului, a deschis concertele unor trupe precum Queen, Deep Purple și Uriah Heep. Printre trupele care a influențat-o se numără Aerosmith sau Van Halen.
Tot 40 de minute a avut la dispoziție și grupul american Edge of Paradise, însă, spre deosebire de prima trupă, americanii nu m-au prins mai deloc. Și am auzit mai multe păreri din partea publicului care converg spre aceeași concluzie. Mi se pare chiar ciudat ca o trupă de industrial (da, genul ăla de industrial tipic continentului nord-american, orientat înspre hard rock) să aibă o voce feminină. Voce, de altfel, slabă ca volum, dar poate că așa s-a vrut a fi. Show-ul teatral a părut că nu a făcut altceva decât ca publicul să îi dorească pe headlineri cât mai rapid pe scenă. Am încercat, totuși, așa cum fac mereu în cazul show-urilor care nu mă atrag, să găsesc și părți pozitive, iar una dintre foarte puținele ar fi anumite pasaje instrumentale, luate individual. La Cluj-Napoca, Edge of Paradise s-a prezentat în componența Margarita Monet (voce), Dave Bates (chitară) (cei care, în anul 2011, au pus bazele grupului, în Los Angeles, California), David Ruiz (chitară), Vanya Kapetanovic (chitară bass) și Jimmy Lee (tobe) și a interpretat piese precum: “Bad“, “Face of Fear“, “Alone“, “Dust to Dust” si “In a Dream”. Personal, mi s-a dovedit încă o dată că, în subgenurile metal mai puțin brutale, americanii nu contează pentru mine. Spre deosebire, cum spuneam, de metalul extrem, unde trupele americane fac legea prin filonul tehnic, pentru mine cel puțin. Din 2011 până în prezent, Edge of Paradise a împărțit scena cu nume importante precum Kamelot, Chris Broderick de la Megadeth, Dave Lombardo sau Michael Angelo Batio.
La ora 21:35, pe ceas, nici mai mult, nici mai puțin, pe scenă a urcat trupa-vedetă a serii, unul dintre cele mai importante nume din istoria curentului power metal, o trupă care, în pofida faptului că a vizitat în dese rânduri țara noastră, a făcut-o până acum doar în cadrul festivalurilor, atât outdoor, cât și indoor. A venit rândul ca Sonata Arctica să concerteze pentru prima dată în Cluj-Napoca, iar, având în vedere că acesta a fost singurul show programat în România în cadrul acestui turneu, era clar că acest show va fi șold-out, cum la fel de clar era faptul că urma să vină lume din cele mai indepărtate colțuri ale țării. Cum am menționat adineaori, nu sunt nici pe departe fan al trupelor de power metal, dar am să fac abstracție pe cât posibil de acest aspect. Am ajuns la acest concert în lumina convingerii formată de 4-5 ani încoace: că, indiferent de preferințele muzicale specifice, o trupă mare merită și trebuie văzută, iar indubitabil Sonata Arctica este o trupă mare pe felia ei. La fațăa locului, în schimb, am avut surpriza, indiferentă oarecum, să constat că acesta a fost pentru mine cel mai slab show Sonata Arctica din cele 3 pe care le-am văzut cu trupa finlandeză. Din câte am remarcat în randul publicului cu care am interacționat la finalul concertului, nu am fost singurul care a rămas cu această experiență. Este drept, cum spuneam mai sus, că a fost pentru prima data când am văzut Sonata Arctica indoor, și poate că și acest asect contează. Show-ul a fost complet, cel puțin din punctul de vedere al prestației propriu-zise, negăsind nici să vreau minusuri. Așa cum era de așteptat, show-ul s-a concentrat într-o măsură semnificativă pe promovarea albumului recent lansat, fapt care, spre surprinderea mea, a dus la eliminarea din playlist a unor piese de primă mână ale finlandezilor, cum ar fi: “Shy“, “Replica” și “Letters to Dana“. Mi-a plăcut (fapt rarisim la concertele de club din Cluj-Napoca) faptul că Sonata Arctica a venit cu full setup: lumini, scenă, gheață carbonică etc. Totuși, ceva parcă a lipsit acestui concert, și nu mă refer aici la “hit”-urile lipsă. Parcă nici cei 5 finlandezi nu au părut în cea mai bună formă, ci mai degraba sictiriți. În cadrul acestui concert, Tony Kakko (voce), Elias Viljanen (chitară, voci adiționale), Pasi Kauppinen (chitară bass, voci adiționale), Henrik Klingenberg (clape, voci adiționale) și Tommy Portimo (tobe) au interpretat piesele: “A Little Less Understanding“, “Closer to an Animal“, “Whirlwind“, “The Day“, “I Have a Right“, “Cold“, “Storm the Armada“, “X Marks the Spot“, “Who Failed the Most“, “Tallulah“, “Black Sheep” și “FullMoon“), la bis fiind interpretate piesele: “Losing My Insanity” (Ari Koivunen cover) și “Life“.
Sonata Arctica este una dintre cele mai iubite formații nordice, cu zece albume la activ, cel mai recent, ”Tavliyo” (în traducere: ”Noapte de iarnă”), fiind lansat în data de 06 Septembrie 2019. Bazele trupei au fost puse în 1995, formația fiind cunoscută atunci sub numele de Tricky Beans, iar ulterior Tricky Means. În 1999, trupa a devenit Sonata Arctica, iar în același an a lansat albumul de debut “Ecliptica“. În cei 20 de ani de activitate, formația a avut turnee alături de formații precum Iron Maiden, Nightwish, Dio, Stratovarius, Ensiferum, DragonForce și Alice Cooper. Sonata Artica a lansat pana in prezent 10 albume de studio: “Ecliptica” (1999), “Silence” (2001), “Winetrhearts’ Guild” (2003), “Reckoning Night” (2004), “Unia” (2007), “The Days of Grays” (2009), “Stones Grow Her Name” (2012), “Pariah’s Child” (2014), “The Ninth Hour” (2016) si “Talviyö” (2019).
Autor: Tudor Bolgar
