Pentru acest an, am ales ca debutul sezonului estival de festivaluri să mi-l petrec într-un oraş nemaivizitat până acum decât cu ocazia unei nunţi – deci nu se pune :). Este vorba despre Reşiţa. Încă de când am aflat despre acest Custom Festival, mi-am dorit să ajung acolo, mai ales că nume “grele” ale rock-ului mondial şi-au găsit loc pe afiş: Doro, U.D.O., The Rasmus şi Uriah Heep. Cei din urmă au dispărut cu câteva zile înainte de începerea festivalului, datorită unor circumstanţe de natură logistică, însă, odată ajuns (nu prea uşor, datorită proastelor semnalizări din oraş) la baza treptelor ce duc spre Poiana Golului (locul de desfăşurare a festivalului), un panou cât toate cele 2 Reşiţe de mare (Reşiţa Nouă şi Reşiţa Veche) ne anunţă că headlinerii incontestabili ai festivalului sunt … Uriah Heep. Pe lângă pleiada de trupe rock una şi una de pe afiş, Custom Festival ne-a propus ca headlineri 2 artişti pe care, cu tot respectul pentru muzica pe care o compun/interpretează, nu aveau ce căuta la un asemenea festival, orientat spre cultura rock şi cele adiacente acesteia: John Newman şi Emir Kusturica & The No Smoking Orchestra.
Dar să o luăm pas cu pas, în ale festivalului evocări. Din considerente care ţin de redarea în ansamblu a întregului week-end petrecut de mine la Reşiţa, evident că nu voi detalia fiecare concert în parte, ci voi reliefa câteva dintre aspectele care au făcut din acest week-end unul dintre cele mai faine week-end-uri de festival pentru mine, cel puţin din ultima vreme. În primul rând, ţin să menţionez că nu am venit în mod special pentru careva dintre trupele prezente pe afiş. “Aliajul” format de acestea, cât şi auspiciile unui festival bine organizat şi dorinţa de a vizita locuri noi au fost factorii care m-au determinat să îmi fac debutul sezonului de festivaluri în anul 2019 la Custom Festival. Zis şi făcut. Planurile mele au fost să ajung în Reşiţa Vineri undeva pe la ora 18:00, astfel încât să ratez doar prima trupă din festival. Ei pe dracu, pentru că maşinile nemţeşti nu “se pupă” prea bine cu “autostrăzile” din România, am reuşit să ajung la cazare abia în jurul orei 21:30, iar jumătate din concertul Altar l-am ascultat pe drum, la pas, spre Poiana Golului…asta şi pentru că, din orice direcţie ai veni cineva spre Poiană, am remarat faptul că concertele se pot auzi de la cam 30 de minute de mers pe jos. Chestia asta mi s-a părut tare faină, pentru că am avut cu toţii ocazia, în fiecare dintre cele 3 seri de festival, să ne intrăm bine în transă şi în atmosferă încă de pe drum.
În decursul a peste 15 ani de mers la festivaluri, mi-am format obiceiul ca, în prima zi, să ajung cu 1-2 ore înainte de începerea concertelor, pentru a studia spaţiul de desfăşurare în detaliu şi a mă familiariza cu atmosfera înainte de a intra în exerciţiul funcţiunii. Evident că nu a fost cazul şi acum, pentru că am ajuns în Poiană în jurul orelor 22:00, în plină desfăşurare a concertului trupei Altar. Cu părere de rău pentru trupele Camera 101, Rockabella şi mai ales pentru Gândul Mâţei – data viitoare facem să fie cu noroc şi în ceea ce vă priveşte! Nu am avut timp să prospectez prea bine arealul, preferând să dau o “tură” pentru a vedea oferta comercianţilor invitaţi la festival referitoare la zona de food & drinks, mai ales că pe Altar i-am mai văzut în nenumărate rânduri. Cred că a fost bine pentru toată lumea, din punctul de vedere al acestor standuri: au fost numeroase, raportate la numărul de persoane participante la festival în fiecare dintre cele 3 seri (estimez ochiometric un număr de 3000 de participanţi zilnic), acest aspect conducând la faptul că nu prea s-au format cozi. Personal, venind de la Zalău, am apreciat faptul că standul principal de “food and drinks” le-a revenit moroşenilor deja binecunoscuţi prin întreaga ţară, pe unii dintre aceştia recunoscându-i de pe la alte festivaluri, este drept că nu întocmai de profil. Totul (mai puţin produsele de la standul de merchandise) s-a putut achiziţiona pe bază de jetoane, a căror valoare a fost de 8 lei jetonul. Sonorizarea a fost la standarde înalte, pe durata tuturor concertelor la care am participat. Dacă multora dintre cei prezenţi, urcatul celor 254 de trepte pentru a putea ajunge la festival li s-a părut un lucru istovitor, eu nu pot să spun altceva în afară de faptul că mi-a prins extrem de bine urcatul şi coborâtul acestor trepte şi că este apreciabil efortul organizatorilor de a betona treptele de acces, special pentru această ediţie, îinlesnind astfel accesul participanţilor în perimetru. Puţină mişcare nu strică nimănui!
Cum spuneam, în prima zi de festival am asistat la concertele Altar (pe jumătate), Doro, The Rasmus şi Celelalte Cuvinte. Per total, a şi fost, de altfel, cea mai reuşită seară de festival. Doro a oferit cel mai bun show al întregului festival, dintre cele ale headlinerilor. The Rasmus nu este genul meu, dar pot spune că instrumentalul chiar a sunat bine, închegat, catchy pentru publicul larg consumator. Vocea lui Lauri Ylonen mi s-a părut că nu se pupă nici cu restul trupei, nici cu timbrele vocale specifice rock-ului. The Rasmus s-a bucurat, totuşi, de aprecierea unui număr mare de fani. În jurul orei 02;15, nepermis de târziu pentru o trupă de asemenea calibru, a urcat pe scenă Celelalte Cuvinte, una dintre cele mai apreciate trupe din România. Ca să vă daţi seama cam ce înseamnă această trupă pentru mine, am să vă spun că a fost pentru a 34-a oară când am avut şansa să îi văd pe orădenii cu un farmec cu totul aparte, unic din toate punctele de vedere în peisajul rock-ului românesc. Este de la sine înţeles faptul că, pe parcursul celor 90 de minute alocate trupei bihorene, am cântat vers cu vers, ca şi cum “nu e lumea (din împrejurul meu) cum era“. Obosit fiind după o zi împovărătoare şi lungă, după terminarea acestui concert, în jurul orei 03:45, am luat la pas scările spre oraş şi, mai apoi, am făcut o plimbare la pas, preţ de aproximativ 30 de minute, către internatul Colegiului Tehnic, loc în care am fost cazat pe durata celor 3 nopti.
După cum mă aşteptam, ziua de Sâmbătă am început-o … la orele amiezii :). După o scurtă plimbare prin oraş, cu destinaţia de “shopping” (de-ale gurii), am luat calea Văliug-ului şi a Gărânei, localităţi situate la 20-30 de km de Reşiţa, adevărate oaze de relaxare pentru locuitorii unui oraş care, altminteri, încearcă să renască din propria-i cenuşă industrială. “La 3 Ape” este o zonă care, cu siguranţă, merită vizitată pentru liniştea cu care îţi încarcă bateriile. Ce regrete că nu am ajuns la Gărâna cu 5 zile mai târziu, la debutul celebrului festival de jazz din localitate! Întors din acest prim periplu cărăşean, am şi apucat-o rapid spre un altul, luând calea Aninei, cu destinaţia finală Oraviţa, pe celebra cale ferata montana. Oraş odată minier, Anina a decăzut puternic după Revoluţie, ajungând să găzduiască doar în jur de 9000 de suflete. Dar nu despre asta este vorba aici. Calea ferată Anina – Oraviţa, cea de-a patra cale ferată construită pe teritoriul actual al României şi, totodată, prima cale ferată montanaă de pe teritoriul actual al ţării noastre, este un “must see”. Pe cei 33,4 km ai traseului (deşi, pe şosea, distanţa dintre cele 2 orase este de sub 20 de km), diferenţa de nivel este de 339 de metri, sunt 14 tuneluri şi 9 viaducte. Peisajele sunt superbe, hăurile de sub viaductele căii ferate nu sunt recomandate persoanelor claustrofobe, iar curburile cu raza mică (unele de sub 100 de metri) fac din traversarea acestui traseu o dificultate deosebită pentru conductori. Dar a fost cazul să mă întorc în municipiul reşedinţă de judeţ – urma o a doua noapte plină!
Având în vedere traseul turistic pe care l-am urmat, mi-am asumat faptul că voi rata primele două trupe și din această a două seară de festival. La fel și parada moto, care a pornit la ora 17:00 de la Lidl Trezorerie. Din nou, la fel ca în prima seară, de data aceasta cu părere de rău pentru Dmitri’s Bats, dar nu și pentru Baby Elvis, pe care i-am mai văzut și nu m-au prins – data viitoare facem să fie cu noroc! Am ajuns, însă, la timp, pentru a-i vedea pentru prima data pe timișorenii de la Melting Dice, care pot să spun că a fost a doua cea mai plăcută surpriză a festivalului pentru mine, după englezii de la Massive Wagons, care aveau să urce pe scenă în aceeași seară. Adepți ai unui rock alternativ destul de “apăsat”, de “viu”, Melting Dice chiar a surprins într-un mod mai mult decât plăcut, fiind o opțiune excelentă pentru a deschide seara în ceea ce mă privește. De data aceasta, am ajuns la apus de soare la Custom Festival, astfel încât am folosit acest prilej pentru a face câteva cadre panoramice extrem de captivante spre orașul vechi, cu a sa Bârzavă care străjuiește de o parte și de alta șoseaua principală a orașului și calea ferată ce duce spre traseul feroviar susamintit. Am profitat, de asemenea, de ocazie, pentru a bate mai în detaliu la pas Poiana, pentru a încerca zonele de recreere și de joacă de la fața locului și chiar pentru a sta la o vorbă cu câțiva concitadini zălăuani veniți la acest festival, dar și cu foști colegi de facultate, absolvenți și practicanți de Drept, Ca de obicei, mă simț în largul meu întâlnind mutre cunoscute la astfel de evenimente. Melting Dice a completat cadrul perfect, în acest sens. A urmat Alternosfera, o trupă în vogă publicului mai tânăr, nu și mie. Genul acesta de rock care prinde la tineretul de acum, pe mine nu mă atrage, conisderând că unul dintre elementele de bază ale rock-ului trebuie să fie, dincolo de cât de “bine” (sau nu) sună o trupă, riff-urile de chitară, solo-urile instrumentale, “greutatea” compoziției, capitol la care Alternosfera nu excelează. Totuși, basarabenii excelează în a avea acel vibe artistic care prinde la public. Deși tocmai se pregătește de lansarea albumului “Arhitectul din Babel”, la Reșița Alternosfera a interpretat un fel de “best of” care marchează cei 20 de ani de activitate ai trupei. Surpriza festivalului pentru mine abia ce urmă să urce pe scenă. După basarabeni. Se numește Massive Wagons, este prea puțin cunoscută în spațiul carpato-danubiano-pontic, vine din Lancaster (Anglia) și practică … muzica rock :). Pentru că, pe cât de armonică și melodioasă este muzica pe care o interpretează, pe atât de non-tributară este anumitor subgen-uri ale rock-ului. Pornind de la un punk destul de zgubilitic exprimat, Massive Wagons a trecut prin pasaje de classic rock, alternative, chiar pasaje de fusion, cu linii melodice simple și – exact ceea ce lipsește cu desăvârșire Alternosferei – cu solo-uri instrumentale inspirate. Mi-am menținut, și cu această ocazie, obiceiul ca, atunci când urmează să văd o trupă despre care nu auzisem nimic, să nu ascult în prealabil nici o piesă de la respectivul grup, astfel încât surpriza a fost cu atât mai mare. Massive Wagons a fost revelația festivalului! Piese faine, compoziții bine structurate, chiar cu potențial de hit-uri. Pe undeva, mi s-a părut că Massive Wagons aduce a Black Stone Cherry, cu picături de Airbourne, UFO sau Slade. Ultimul live act al serii de Sâmbătă a fost John Newman, un artist în vogă al zilelor noastre, un showman de calitate, dar care ar fi trebuit să concerteze la Neversea, nu la Custom Festival. Fără a-i știrbi din profesionalism, John Newman nu avea ce să caute la acest festival. Dar probabil că intenția organizatorilor a fost de a atrage public diversificat, ceea ce probabil că s-a dovedit a fi o alegere câștigatoare. Ar fi trebuit să urmeze Uriah Heep, dar … cert este că nu a mai urmat. Am urmat noi, în schimb, pașii spre cazare. Trebuia să fim fresh pentru o ultimă seară de festival.
Dacă Sâmbătă am optat să vizitez împrejurimile Resitei, ziua de Duminică am dedicat-o vizitării unor obiective turistice de interes din oraș. Cel mai plăcut impresionat am fost de Muzeul Locomotivelor cu Abur, care, fiind situat în aer liber, este “veșnic deschis”. Deși vizitarea lui nu durează mai mult de 15 minute, este imposibil să nu rămâi impresionat de aceste utilaje feroviare, majoritatea produse în chiar orașul în care mă aflam. Nu mai prejos mi s-a părut Muzeul Banatului Montan, situat în apropierea Muzeului Locomotivelor cu Abur, care excelează prin faptul că este dedicat aproape în totalitate doar istoriei acestei regiuni. Impresionantă mi s-a părut expoziția itinerantă, deschisă pe parcursul întregii luni Iulie, referitoare la podoabele specifice satelor din Banatul Montan pe care miresele le purtau în ziua nunții. Retras la siestă, am pornit apoi spre Grădina Zoologică “Ion Crișan”. Mărturisesc că am avut o strângere de inimă în a vizita acest obiectiv, întrucât nu sunt fan al felului în care aceste animale suferă, de obicei, întrucât nu sunt lăsate în mediul lor natural, dar parcă Grădina Zoologică din Reșița mi s-a părut mai bine întreținută decât orice altă grădină zoologică pe care am văzut-o în țară. Nu sunt multe :).
Și iată că, asemenea precedentelor două zile de festival, și în a treia am ajuns la Poiana Golului după ce concertele au început. Am preferat, în fiecare zi, să vizitez orașul și împrejurimile sale minunate, decât să mă prezint la datorie încă de la ora 18:00, cu tot respectul pentru trupele care au prestat în deschidere. Dacă, în primele două zile de festival, căldura a fost prietenoasă cu noi, Duminică a plouat fix până când și-a terminat prestația … UD(-)O :). “Ajutat” fiind și de scurtarea duratei concertelor fiecărui artist cu 20 de minute, pentru a nu periclita programul de lucru al localnicilor din prima zi a săptămânii, am ajuns fix când U.D.O făcea linecheck-ul – cu părere de rău pentru Adam’s Nest, rușii de la Multiverse și The Road Band & Dean Bowman. Însă, am ajuns fix când a trebuit, pentru a vedea în premieră una dintre legendele de necontestat ale heavy metal-ului: pe Udo Dirkschneider! Concertul U.D.O. a fost excelent prin definiție! Tot ce este mai curat și mai valoros în heavy metal. Cu toate acestea, mi s-a părut că instrumentiștii parcă nu sunt întocmai pe felie cu acest gen muzical. U.D.O., în schimb, este un heavy metal star prin definiție. Acesta a fost, de altfel, și cel mai extins concert din întregul festival: 90 de minute. Posibil și datorită vremii nefavorabile, totuși puțină lume s-a strâns la concertul U.D.O. La puțin timp după terminarea concertului legendei heavy metal-ului, scena a fost invadată de niște ciuturii cu sombreros pe cap. Este vorba despre The No Smoking Orchestra, cu Emir Kusturica în fruntea lor. Pare-se că amestecul lor de gypsy music cu latino și balcanic a prins la public; cert este că, pe mine, această mult-spus muzică mă lasă rece. N-o simt, nu rezonez, ca atare desigur că nu mă atrage. Poate că m-ar fi atras mai mult, dacă ar fi optat pentru un stil tributar doar muzicii țigănești tradiționale, dar amalgamurile stilistice pe mine în general mă lasă rece. Penultima trupă a festivalului a fost byron, o trupă pe care am avut ocazia să o văd în premieră în urmă cu aproximativ o lună, ocazie cu care le-am devenit instant admirator. 5 instrumentiști de clasă reușesc să creioneze niște armonii tare haioase și care demonstrează că sunt școliți standardizat în ale muzicii. Și școliți chiar bine. byron este o experiență care trebuie trăită, nu doar povestită. Cel puțin o dată. Având în vedere faptul că urma o zi în care aveam de condus 500 de km, am optat ca pe Alex Caalncea și Lupii, cei cărora le-a revenit onoarea de a închide festivalul, să îi aud în timp ce am așteptat autobuzul care urmă să mă ducă la baza dealului. Mi-a plăcut ce am auzit, un etno rock cumva atipizat, mai înspre folcloric. Însă nu mă voi pronunța mai mult, întrucât experiența trăită de mine la acest concert evident că a fost incompletă. Dar m-a determinat să îmi doresc să îl chiar văd pe Alex Calancea și ai săi Lupi.
Astfel s-a finalizat debutul de sezon estival al festivalurilor pentru mine. Se cuvine să aduc deloc false mulțumiri organizatorilor, care chiar au făcut tot ce este mai bun pentru ca acest festival să iasă cum trebuie. Approape că le-a chiar ieșit. Publicul s-a comportat civilizat, nu am văzut nici alcoolici anonimi, nici scandaluri, nici pogo, nici moshpit, evident că nici crowd surfing (chiar și personalul de la pază mi-a confirmat că nu au avut loc incidente semnificative nici măcar pe treptele de urcare). Ca reprezentant al presei, pot spune că chiar am avut o comunicare excelentă pe perioada festivalului (aș sugera îmbunătăţirea comunicării din perioada premergătoare festivalului!) și chiar am apreciat faptul că reprezentanții presei au avut acces în backstage – foarte rar am văzut asta până acum la festivalurile rock/metal la care am fost. Până la urmă, rolul presei este de a fi prezentă nu doar în fața scenei, ci și în spatele ei. Mi-a plăcut să văd o mulțime de voluntari, majoritatea liceeni, extrem de pasionați, devotați și neobosiți în a-și îndeplini sarcinile. Așa se face! Unde e rost de finanțare publică, de obicei apele sunt tulburi de la un an la altul, dar îmi doresc ca acest festival să crescă de la un an la altul, încercând, poate, să mizeze mai mult pe finanțări din mediul privat. Mi-a plăcut faptul că s-au oferit alternative suficiențe și variate pentru cazare, bine diseminate publicului, de la amenajarea unei zone de camping (din câte am înțeles și observat, bine întreținută și păzită pe durata tuturor celor 3 seri de festival) pe Stadionul “Mircea Chivu”, la oferirea de cazare în internatul Colegiului Tehnic (unde am locuit și eu), la un parteneriat cu o agenție imobiliară locală (care a lucrat cu comision 0%) și chiar la oferirea unei liste extinse de posibilități de cazare “oficiale”.
Am plecat de la Reşiţa cu un zâmbet pronunţat pe buze, cu recunoştinţa unui festival bine organizat ţinând cont că aceasta a fost prima ediţie de amploare internaţională, cu convingerea fermă ca voi reveni la Custom Festival 2020. Feliictări și la mai mare/bine!
Autor: Tudor Bolgar
