Ajunsă la 7 ani de existenţă, RoadkillSoda reuşeste să iasă pe piaţă cu deja al 5-lea album de studio. Lansat în data de 14 Noiembrie 2017, printr-un concert susţinut în Expirat Halele Carol din Bucureşti, apariţia acestuia este nu numai în sine un semn de “bună purtare”, ci şi un argument de concretizare a ideii că trupa RoadkillSoda este mai vie ca oricând, prolifică fiind şi din punctul de vedere al concertelor. Trupa este extrem de bine primită în Grecia, patria-mamă a stoner rock-ului european, ţară în care RoadkillSoda susţine anual multiple turnee îndelung apreciate de public şi de presa de specialitate. Printre cele mai importante festivaluri la care RoadkillSoda a participat, se numără: Exit Festival şi Wrong Festival (2016), Fuzztastic Planet Festival şi Thessaloniki Tattoo Convention (2014), trupa concertând pe aceeaşi scenă alături de artişti de seamă, cum ar fi: Slash & Myles Kennedy, Nick Oliveri, Billy Idol, Black Tusk, Planet of Zeus, Ufomammut, 1000mods, Crowbar, Elder, Mos Generator, Graveyard, The Vintage Caravan, Nightstalker, Tides From Nebula şi Tuber.

Probabil că nu aşa se începe o cronică de disc, dar, să spunem un lucru drept, nici RoadkillSoda nu sunt tributari tiparelor. Pur şi simplu, consider că este firesc să evidenţiez din start faptul că avem de-a face cu unul dintre (încă) puţinele (dar, spre binele tuturor, în creştere, calitatativ şi cantitativ) produse muzicale rock autohtone care poate să se prezinte în export mai mult decât decent, indiferent că ne referim la compoziţii, la producţie, la prestaţie şi atitudine scenică şamd.

Mephobia” este, cu certitudine, cel mai orientat înspre grunge album al trupei, în care latura southern / sludge este minimală (dar importantă, totuşi). Sunt 55 de minute extrem de intense, care nu îţi lasă loc de respiro şi, mai mult, nici nu ai avea de ce să îţi laşi loc de respiro, pentru că este imposibil ca acest album să nu te lase purtat de val. Ce mă impresionează încă de la început în mod deosebit la acest album este faptul că fiecare melodie chiar are un vibe diferit, personalizat … şi, chiar dacă afirmaţia aceasta pare orientat înspre un clişeu devenit tot mai supărător, afirm cu convingere faptul că touch-ul de Kurt Cobain din vocea lui Mircea Petrescu, completat cu dicţia perfectă, li se potriveşte ca o mănuşă atât lui, cât şi trupei, având în vedere, aşa cum am menţionat anterior, inflexiunile southern / sludge, concretizate într-un sound care, pe alocuri, m-a dus cu gândul la Red Hot Chilli Peppers şi la Rage Against The Machine. De asemenea, impresionant este şi felul în care este livrat mesajul simplu şi direct al pieselor, pe înţelesul oricui, fapt dovedit şi de faptul că toate cele 11 piese ale albumului au titluri directe, formate dintr-un singur cuvânt.

Piesa de început a albumului, “Prometheus” (cea care beneficiază şi de un videoclip pe care îl puteţi urmări în partea de jos a recenziei), începe cu un instrumental clasic, aş putea spune, de stoner rock, piesa impresionând în momentul în care Mircea Petrescu o dă pe voce. Este o piesă cu un sound extrem de închegat, cu o ciclicitate atipică sonorităţilor stoner, cu un incitant solo de chitară începând cu minutul 04:00, încheiată furibund. Este genul de piesă care clar îţi captează atenţia, excelent aleasă pentru a deschide acest album. Eu o percep ca un soi de Black Sabbath mai antrenant, cu touch-uri de Monster Magnet.

Bipolar” calmează spiritele, cu un început eclectic, baladesc, în care predomină latura grunge. O excelentă compoziţie, care nu se impune instrumental, ci ca întreg, în care fiecare părticică consimte spre un produs finit captivant. Fără riff-uri, fără solo-uri ucigătoare (din nou, minutul 04:00 este marcat de un solo a la Mihnea Ferezan, mai puţin “ucigător” însă), fără pasaje vocale trepidante, această piesă vine excelent după “Prometheus“, oarecum în contrast, pentru a trasa încă o linie directoare a acestui al 5-lea album de studio marca RoadkillSoda.

Consequences” începe cu un solo de chitară grungy, foarte old school parcă, învăluit într-un amalgam instrumental bine înfăptuit. Vocea este mai în forţă ca oricând, parcă. Solo-ul de chitară “trademark” Panda Elixir & RKS e mai variat ca pe restul pieselor de pe acest album.

Easy” este o piesă care nu iese din tipare, dar nicidecum banală. Este genul de piesă făcută parcă pentru părţile vocale, cu un finish bruscat în neant. Îmi pare una dintre cele mai bine lucrate piese de pe album, genul de piesă pe care sunt convins că m-aş rupe în concert. Este, într-adevăr, o piesă “dirty”, aşa cum şi refrenul o afirmă.

Casualty” este una dintre piesele în forţă ale albumului, cu un început în forţă, fără menajamente. Este o piesă în care şi părţile de tobe îmi plac maxim, impunând o ritmicitate deosebită. Bass-ul este şi el la înâlţime, secţia ritmică făcându-şi treaba excelent. Mi se pare una dintre cele mai funky piese de pe acest album.

Legless” începe direct vocal, cu o proeminenţă sludge remarcabilă. Este una din acele piese lente care pun extrem de bine în evidenţă mesajul. Pasajul intrumental mă duce cu gândul la texas blues-ul atât de inovator şi de versatil, improvizat maxim, de o virtuozitate fascinantă. Este genul de piesă care nu conteneşte să surprindă, atipică prin ritmicitate şi compoziţie, care se încheie în plin solo.

Order” este cea mai scurtă piesă a albumului, dar şi una dintre cele mai intense. Este o piesă care, fiind mai southern, îmi aduce aminte oarecum de precedentele albume ale trupei, indiferent dacă este vorba despre “A Fucked Up Trip Gone Bad” (2011), “Oven Sun” (2013), “Yo No Hablo Ingles” (2014) sau “Space Echo And Time” (2016).

Dip“, cea mai lungă piesă a albumului şi, totodată, preferata mea, începe cu un solo de bass impecabil, marca Vava. De altfel, în întreg angrenajul RKS, bass-ul joacă un rol determinant, imposibil de neremarcat, dirijând absolut ritmicitatea tuturor pieselor. “Dip” este piesa care, după 3 piese, redirecţionează albumului pe trasa unui grunge destul de clasic, cum nu ştiu să mai existe în România. Solo-urile de chitară sunt, din nou, impecabil executate, parte determinantă a unui sound care, cu siguranţă în general (însă îmi permit să afirm că şi în particular) încheagă la superlativ întregul instrumental al trupei. Este un lucru formidabil pe care îl fac aceşti băieţi, piesă de piesă, anume faptul că nimic nu este lăsat în voia întâmplării, nimic nu iese din tiparul pe care fiecare piesă îl construieşte încă din primele secunde, totul gravitează în jurul unui concept muzical bine definit, totul este cursiv, cu începuturi, sfârşituri şi conţinuturi bine definite. Între aceste linii directive elementare, RKS jonglează cu artificii nepompoase, dar extrem de virtuoase, care completează esenţial întregul, dându-i viaţă fără de moarte.

Backhander” este un grunge pur-sânge, în care părţile de chitară acustică dau un aer de simplitate faină muzicii, dar şi solo-ul de chitară din finalul piesei este delicios, completat cu tonalitatea fină a bass-ului. Precum “Casualty“, “Backhander” este una dintre piesele funky ale albumului, care dă acel imbold groovy care mă duc cu gândul chiar şi la incipientul punk al generaţiei ‘ 90.

Tonight“, este o piesă rock pur sânge, care, aşa cum am precizat şi în preambulul cronicii, duce cu gândul, inevitabil aş spune, la funk rock / metal-ul atât de bine pus în valoare de Red Hot Chilli Peppers, cu break down-uri specifice alternative metal-ului. Este piesa care, pe undeva, despică albumul, fără a fi ruptă din film, cu un solo de chitară mult mai în forţă în comparaţie cu celelalte piese, cu un final în plină culme.

Albumul se încheie cu piesa “Trust“. Nimic nou, ba chiar nimic diferit aş spune, ci doar o continuare firească a celorlaltor 10 piese, o chintesenţă a acestora şi, aş putea spune, a întregului album.

Cu acest al 5-lea album, RoadkillSoda, pe de o parte, îmi confirmă câteva lucruri pe care le-am conştientizat încă de la prima ascultare a albumului de debut (compoziţii solide, interpretare în forţă, mesaj direct exprimat fără menajamente), iar, pe de altă parte, îmi confirmă şi abnegaţia trupei în a da noi dimensiuni celor 3 stiluri muzicale înfrăţite, între care pendulează cu maximă dibăcie, fără a face rabat nici de la rock’n’roll-ul a la Led Zeppelin, Jimi Hendrix sau Black Sabbath, dar nici de la sound-ul mereu fresh, old school dar adus la capacităţile tehnice ale vremurilor în care trăim. RoadkillSoda este, în mod indubitabil, una dintre trupele româneşti pe care trebuie să le urmăreşti constant, surprinzând plăcut prin faptul că se reinventează pe fiecare album, în ciuda faptului că acestea sunt scoase la o diferenţă extrem de scurtă de timp între ele.

Mai jos, vă las o primă mostră video oficială de pe acest album.

Autor: Tudor Bolgar

 

 

Share This