Cronică de festival: Posada Rock 2019

În perioada 30 August – 01 Septembrie 2019, stadionul municipal din Câmpulung Muscel a fost gazda unei noi ediţii a celui mai vechi festival-concurs din ţară: Posada Rock Câmpulung Muscel. Pentru mine, a fost prima ediţie la care am participat la acest festival, ca parte a unui sezon în care, pe lângă festivalurile devenite deja tradiţie în ceea ce mă priveşte (Celtic Transilvania, ARTmania Festival, Rockstadt Extreme Fest şi MMC Bikersț Fest) am optat pentru a participa în premieră la alte câteva festivaluri (Custom Festival Reşiţa, Barock Fest Petroşani şi cazul de faţă).

Cu noaptea în cap, am pornit spre Câmpulung, intenţionând să ajung la festival pe ora 16:00 (astfel încât să prind şi trupele care au concurat în cadrul consursului). După ce am condus 450 de km şi am făcut 3 opriri în scop turistic (Cetatea Rupea, Castelul Bran şi Peştera Dâmbovicioara) evident că socoteala de acasă nu mi s-a potrivit cu realitatea din târg şi am descins în oraşul de la poalele Măţăului (cel mai înalt deal din România: 1022 de metri) abia în jurul orei 17:30. Ca o scurtă paranteză, pe traseu am oprit şi în Râşnov, exact la baza pârtiei de biathlon unde are loc anual Rockstadt Extreme Fest. Locul este aproape de nerecunoscut acum 🙂

Cu părere de rău pentru Rancorum (death metal, Bucureşti), Underwaves (melodic death metal / metalcore / nu-metal / alternative metal / groove metal / deathcore, Braşov) şi Apa Sîmbetii (experimental black metal / death metal, Bucureşti), sper ca data viitoare să fie cu noroc. Şi ca, data viitoare, să nu mai concertaţi la 450 de km distanţă faţă de mine, ci într-un oraş mai accesibil faţă de Zalău. Un prim concert din cadrul concursului pe care l-am aşteptat în mod deosebit a fost cel al trupei arădene Unity of Opposites, pe care l-am prins aproape de la început, o trupă care îmbină într-un mod provocator de plăcut progressive metal-ul cu influenţe de rock alternativ şi chiar şi elemente de blues / jazz şi pe care abia aştept să o văd în concertele pe care le vor susţine, alături de Implant Pentru Refuz, în lunile Noiembrie-Decembrie, în Timişoara, Cluj-Napoca, Bucureşti etc. Seara a fost încheiată de Carousel, o trupă clujeană promiţătoare de alternative metal / progressive metal, cu infuenţe inspirate de post-rock, pe care avusesem ocazia să o văd în premieră cu fix o săptămână înaintea participării la Posada Rock. Ce îmi place la această trupă este că se vede faptul că muzicienii sunt şcoliţi în ale rock-ului: riff-urile sunt riff-uri, arată calitate şi virtuozitate, iar piesele (toate pe care le ştiu de la ei) au o omogenitate nu tocmai uşor de realizat. Când mă gândesc la geneza numelui trupei, mă gândesc întocmai la acest carousel între riff-uri de chitară puternice pe alocuri sau părți melodioase și spațiale, între linii de bass dinamice peste care vin tobele balansate și în ritmuri compuse pe alocuri. Vocea variază de la melodic curat la scream, şi o face bine!, toate aceste lucruri dând starea și firul epic care alternează un carusel muzical. M-am bucurat, Duminică, să aflu că şi juriul a apreciat această trupă, acordându-i premiul al II-lea, în valoare de 700 de euro.

Doresc să menţionez faptul că, având în vedere că au fost 43 de trupe înscrise iniţial în concurs, cele 10 trupe selectate de juriul format din Bogdan Ştefan Trîmbaciu, Andy Ionescu, Laurenţiu (Lenţi) Chiriac, Bogdan Prundeanu, Denis Uţă şi Răzvan Brăileanu au fost toate la înălţime şi au respectat regulile de desfăşurare a probei live.

În fiecare zi au apărut întârzieri în programul de concurs, dar acestea nu au depăşit durata alocată de 30 de minute / trupă, cel puţin ca durată efectivă a prestaţiei. Nu cred că aceste mici întârzieri au deranjat pe cineva, întrucât durata prestaţiilor trupelor a fost respectată.

Prima trupă în recital de la această ediţie a fost grupul romaşcan Focuri. Am tot auzit despre această trupă, în special datorită concertelor în care au deschis pentru Bucovina, însă nu am avut ocazia să o urmăresc live până acum. Focuri face parte din categoria laureaților Posada Rock, primind Marele Premiu la ediția din 2013. Trupa din Roman este reprezentanta noilor curente din underground, abordând un progressive metal agresiv și modern. Albumul de debut, ”Imminent Conflict” (2017), este un produs la standarde occidentale, atât din punctul de vedere al creației și interpretării, cât și al producției. Prestaţia trupei moldavă a fost o surpriză mai mult decât onorabilă pentru mine, neaşteptat de agresivă, cu un bun potenţial de impact la public.

Prima trupă străină de la această ediţie de Posada Rock a fost grupul italian The Price. Practicant al unui rock / metal alternativ interesant, am dorit în mod deosebit să văd grupul italian datorită prieteniei care mă leagă de 4 ani de chitaristul Marco Barusso, care în anul 2015 a participat cu grupul Cayne la festivalul moto MMC Bikers’ Fest. Prestaţia italienilor a fost o surpriză plăcută, aceştia câştigând popularitate semnificativă în rândul publicului. De altfel, The Price, Wheel şi Soen s-au aflat, cu ocazia acestui concert, spre începutul unui turneu european extins, cuprinzând concerte în: Ungaria, România, Bulgaria, Turcia, Grecia, Slovenia, Austria, Italia, Polonia, Germania, Suedia, Finlanda şi Rusia. Printre piesele interpretate de The Price la Posada Rock, am remarcat: “Stormy Weather“, “My Escape“, “On the Edge of Madness“, “Take Back Our Life” şi “Enemy“.

Următoarea trupă invitată în concert a fost surpriza serii pentru mine. De finlandezii de la Wheel, căci despre ei este vorba, nu auzisem până acum. Veniţi la Câmpulung Muscel pentru a-şi promova recent lansatul album “Moving Backwards” (care este primul album full length de studio al trupei, urmând EP-urilor “The Path” şi “The Divide“), aceştia au oferit o lecţie consistentă de progressive rock / metal inovativ, cu influenţe semnificative de grunge, gustată din plin de cei aproximativ 3000 de participanţi. Dintre piesele interpretate de Wheel la Posada Rock, am remarcat: “Lacking“, “Vultures“, “Tyrant“, “Where The Pieces Lie“, “Please” şi “Wheel“.

Headlinerii primei seri de festival, suedezii de la Soen, au concertat pentru a 2-a oară la Posada Rock Festival, în promovarea recent lansatului album “Lotus” – unul dintre cele mai reuşite albume metal ale anului. Idem precedentelor trei trupe, nici pe Soen nu am avut ocazia să îi văd până acum. În linia precedentelor două trupe, şi Soen practică un progressive metal/rock accesibil, cu compoziţii catchy şi bine lucrate, care au potenţial de a deveni “hit”-uri. Format iniţial în anul 2004, grupul şi-a făcut publică înfiinţarea abia 6 ani mai târziu, de către Martin Lopez, actualul toboşar al grupului, şi Joel Ekelöf, actualul vocalist. Prima piesă Soen, intitulată “Fraccions“, a fost lansată în luna Octombrie 2010, iar albumul de debut “Cognitive” a fost lansat în data de 15 Februarie 2012. Doi ani mai târziu, a urmat lansarea celui de-al doilea album, intitulat “Tellurian“, iar în 2017 suedezii au lansat cel de-al treilea album, intitulat “Lkaia“. În fine, dar nu în cele din urmă, 2019 este anul în care Soen îşi explorează cu adevărat limitele, prin lansarea acestui album intitulat “Lotus“. La Posada Rock, Soen au avut un setlist gândit astfel: “Covenant“, “Opal“, “Rival“, “Tabula Rasa“, “Lascivious“, “Jinn“, “Opponent“, “Lucidity“, “Martyrs” şi “Slithering“. Aclamaţi pentru un bis, suedezii au revenit pe scenă şi au oferit nu una, ci trei piese în plus: “Savia“, “Sectarian” şi “Lotus“.

Întotdeauna când merg la festivaluri în locuri noi, îmi propun să vizitez cât mai multe din beneficiile turistice ale zonei respective. Din păcate, în ciuda arhitecturii brâncoveneşti deosebite cel puţin pentru un ardelean, Câmpulung Muscel chiar nu are nimic de ofertat din punct de vedere turistic, şi asta nu pentru că nu ar avea cu ce, ci pentru că pare să fie şi să fi fost administrat de persoane care poate că nu sesizează acest potenţial turistic deosebit. Cu părere de rău, Câmpulung Muscel mi-a lăsat un gust amar din acest punct de vedere, pe lângă aspectul neîngrijit în sine al străzilor şi mizeria la tot pasul. În schimb, oamenii (“muntenii”, cum le place lor să se intituleze) sunt cei mai de calitate sudişti pe care i-am întâlnit vreodată :). Ca atare, pe parcursul zilelor de Sâmbătă şi Duminică, până la debutul festivalului, am optat pentru îndeplinirea unei dorinţe mai vechi de-a mea. la Pensiunea Cristiion situată în localitatea Mioarele, în apropierea Dealului Măţău, am participat pentru prima dată la reuniunea fanilor emisiunii radiofonice Studio Rock, devenită o tradiţie frumoasă cu ocazia Posada Rock. Ascult această emisiune de aproape 20 de ani, cu regularitate, astfel încât prezentul prilej a fost ocazia excelentă pentru a cunoaşte şi “pe viu” persoane pe care, altfel, le ştiam doar din auzite. Ne-au onorat cu prezenţa atât Lenţi Chiriac (realizator de 29 de ani a emisiunii), cât şi Noni Hutterer. A fost o întâlnire plăcută, plină de emoţie şi de depănari de amintiri dragi, pe care îmi doresc să o repet cu orice ocazie posibilă. Deşi îi cunoşteam de dinainte doar pe 3 dintre participanţi, am ajuns foarte rapid să mă simt în elementul meu, ceea ce nu-i puţin lucru.

Întrucât scopul principal al vizitei mele la Câmpulung Muscel a fost, totuşi, festivalul-concurs, în ambele zile am dezertat mai rapid decât mi-am dorit de la această întâlnire de suflet, pentru a putea urmări şi trupele aflate în concurs. Mi-am dorit în special să urmăresc şi această “latură” a festivalului, întrucât ştim cu toţii că festivalurile-concurs de rock/metal din România pot fi numărate pe degetele de la o mână ciungă. În plus, nu departe de adevăr a fost şi dorinţa de a vedea cum au înţeles trupele ideea că un concurs înseamnă ceva mai mult decât prestaţia scenică în sine – înseamnă dozarea eficientă a timpului avut la dispoziţie (în cazul de faţă, 30 de minute, cu tot cu linecheck şi load-in), înseamnă cunoaşterea publicului de aşa natură încât să ştii cum să îl atragi de partea ta cunoscând faptul că, cel mai probabil, acel public nu a venit cu temele făcute pentru prestaţia ta, înseamnă să fii profi cât încape pe tot ce înseamnă prestaţie scenică. Mi-a părut bine să observ faptul că în jur de jumătate din trupele participante în concurs au înţeles faptul că un concurs e diferit de un concert de club şi s-au prezentat bine ca atare. În consecinţă, cumva surprinzător pentru mine, dar în general ca un sentiment plăcut, a fost să văd trupe pe care le ştiam deja (6 dintre cele 10 trupe concurente) prezentându-se diferit faţă de cântările de club în care le văzusem, compactat având în vedere durata avută la dispoziţie, conştientizând faptul că publicul pe care îl au în faţă nu este format 90% din PCR (Prieteni, Cunoştinţe şi Relaţii) şi că, totuşi, premiile puse în joc nu sunt deloc neglijabile.

Prima trupa a serii a fost Kite to Knowhere, o trupă căreia nu i-a fost greu să mă prindă, fiind, parcă (prin stilul muzical abordat) o opţiune inspirată pentru a deschide cea de-a doua zi de concurs. Kite to Knowhere a luat fiinţă în anul 2016, la Bucureşti, la iniţiativa lui Adi (Adrian Tiulescu – chitară) şi Andu (Alexandru Ghiciu – chitară), având la bază o idee simplă – groove și riff-uri heavy susținute de o voce feminină. Acestei călătorii i s-a alăturat, în 2017, Răzvan Nae, iar în cele din urmă, echipajul curent se completează prin sosirea lui Erik (Cătălin Dinu) și a Mădălinei Constantinescu, în 2018. În această formulă, Kite to Knowhere propune o îmbinare echilibrată de compoziții, cu influențe melodic metal, progressive si diverse accente din plăcerile muzicale (ne)vinovate ale fiecăruia dintre membrii. Trupa, formată din Mădălina Constantinescu – voce, Adrian Tiulescu – chitară, Alexandru Ghiciu – chitară, Răzvan Nae – chitară bass şi Cătălin Dinu – tobe, impresionează prin personalitatea vocii feminine, care parcă dă un contrast placut linie melodice destul de migalos construite. Kite to Knowhere au plecat, în cele din urma, cu straiţa goală de la această editţe de Posada Rock, însă este una dintre trupele pe care cu siguranţă aş dori să le revăd rapid, într-un concert organizat în regie proprie. A urmat Busola, o mai veche cunoştinţă de-a mea, despre care m-am bucurat să văd că este o mai veche cunoştinţă deopotrivă şi de-a publicului prezent. Ştiam cam la ce să mă aştept din partea basarabenilor, un stoner / southern / psychedelic deloc încadrabil în standardizări şi etichetări, ci dimpotrivă, cu influenţe gustabile de sludge, doom metal şi chiar şi blues, executat şi transmis excelent către public, în special datorită vocii răguşite şi grizonate, cu un groove impecabil, a lui Octav Casian, cunoscut publicului trecut de vârsta tinereţii prin activitatea sa în grupuri precum: Accident/Axident, Tons of Powder, Mosh Guerrilla, Inaera şi Tötal Harmönic Distörtion. De altfel, şi ceilalţi membri ai trupei au o activitate muzicală bogată în spate, acest fapt contribuind la dezvoltarea unei “chimii” excelente, cel puţin aşa fiind receptată din faţa scenei: Vovk Meseat (ex-Think Twice, ex-Till The Last Drop, ex-Syndromes); Evgeny Gore (ex-Splash, ex-Chordewa, ex-Aeon of Death, ex-Eden) şi Niku Bazatin (ex-Paralela 47). Dincolo de calitatea muzicală, m-a impresionat încă de la prima vedere la această trupă un lucru tot mai rar întâlnite la trupele actuale: simbioza aproape de perfecţiune dintre mesaj şi felul în care acesta este transmis. Tematica filozofică a textelor trupei Busola are la bază proverbe universale, iar influențele majore ale trupei cuprind genuri muzicale precum stoner rock, blues rock, southern rock, sludge, doom metal și groove metal. Dincolo de prestaţia în sine, mi s-a părut că, într-adevăr, Busola a fost trupa care s-a … orientat cel mai bine pentru a pune în scenă o prestaţie de concurs, dintre cele 10 trupe participante. A urmat în concurs o altă trupă basarabeană, din Bălţi de data aceasta, este vorba despre Alister Mars, o trupă care a fost mai agreată de juriu şi de publicul participant decât de mine. Cu un stil muzical şi vestimentar similar lui Marilyn Manson, trupa este formată din Alex Martin – voce, Ionel Cojocaru – chitară, Serghei Beloziorov – chitară bass şi Andrei Cebotari – tobe, a lansat doar un demo EP “Unbroken” şi un single “High“, dar a reuşit să cucerească publicul când a câstigat concursul naţional POT Music 2018 din Chişinău, după care a evoluat la Festivalul Seaside din Falun (Suedia), Festivalul Girafelor din Iaşi si Festivalul MOTOPUPS din Tiraspol. În perioada următoare, trupa a plecat într-un mini-turneu în România, Bulgaria şi Transnistria. De asemenea, Alister Mars a participat la ediţia din acest an a festivalului Rockstadt Extreme Fest. Se pare că juriul a fost de altă părere decât a mea, lucru care desigur că nu este important, acordând trupei Alister Mars premiul al III-lea, în valoare de 300 de euro. Penultima trupă din concurs a fost tot o trupă străină, este vorba despre Drive Your Life din Varna, Bulgaria. Am fost extrem de bucuros să aflu că voi avea ocazia să văd această trupă din nou, după ce, în urmă cu aproape 2 ani, am organizat în Rock’N Roll Center Zalău un concert cu ei, sesizând încă de atunci potenţialul trupei. Drive Your Life nu a dezmintit nici la Câmpulung Muscel, deşi juriul nu i-a acordat nici un premiu. Adeptă a unui speed/power/thrash metal în forţă, Drive Your Life impresionează în primul rând prin calităţile vocale excepţionale ale lui Stanimir “Stavri” Stavrev, care poate trece cu mare uşurinţă între diferite registre (de la speed metal la heavy metal, de la thrash metal la power metal şi chiar death metal), ceilalţi membri ai trupei (Ivailo Georgiev – chitară, George Pehlivanov – chitară bass şi Svetoslav Zdravkov – tobe) având meritul că reuşesc să “ţină pasul” cu desele schimbări de registru vocale. Implicit, şi publicul a avut o reacţie energică la prestaţia bulgarilor. Drive Your Life a lansat primul album în anul 2016, acesta fiind intitulat “Sound Attack“. Albumul autoprodus conţine 10 piese energice, îmbinând sonorităţile thrash/death cu cele rock’n roll/punk, de altfel trupa definitivându-şi un sound aparte, asemănător cu legendarii suedezi Entombed A.D. care aveau să urce pe scena de la Posada Rock doar 2 ore mai târziu, stil intitulat death’n’roll. Albumul a fost promovat printr-o serie de concerte în Balcani, cu această ocazie având loc şi primele concerte în România, mai exact în Constanţa şi la Capidava Fest 2017. Toamna anului 2017 aduce pentru Drive Your Life şi semnarea unui contract cu label-ul românesc Psychosounds Music şi cu agenţia de booking Rusidava Management. Astfel, în Aprilie 2018 Drive Your Life a lansat cel de-al doilea album, intitulat “The Wizard of Death“, în format digi-pack. Albumul conţine 11 piese ce încununează eforturile şi gusturile muzicale divergente ale membrilor trupei. Promovarea acestuia s-a făcut printr-un turneu în România care a cuprins oraşele: Craiova, Timişoara, Zalău, Tîrgu Jiu, Petroşani (în cadrul Barock Fest 2018) şi Bucureşti (în cadrul Psychosounds Fest 2018 şi al altor concerte de club). Turneul a continuat în principalele orase din Bulgaria, culminând cu participare la Hills of Rock Fest 2018 Plovdiv, cel mai mare festival rock din Bulgaria, unde Drive Your Life a concertat alături de nume consacrate din scena metalică internaţională: Judas Priest, Iron Maiden, Battle Beast, Kultur Shock, Tremonti etc. Anul 2019 este dedicat de grupul bulgar compunerii pieselor pentru cel de-al treilea material, ce va fi lansat tot sub egida Psychosounds Music. De asemenea, un turneu în Balcani va marca a doua parte a promovării celui de-al doilea material discografic. Concertele cu Busola, Unity of Opposites si Drive Your Life au fost singurele din întregul concurs care parcă mi s-au părut că s-au încheiat mult prea repede. În cele din urmă, ultima trupă din concurs a fost Eat Your Heart, o trupă clujeană de metalcore destul de prezentă în ultimele luni. Cu o prestaţie agresivă, culminând cu urcarea la ultima piesă a solistului Alexandru Raiu pe gardul care separă scena de public, Eat Your Heart a prins bine la public, acesta antrenându-se în câteva reprize consistente de moshpit, determinate de prestaţia închegată şi agresivă a lui Alexandru Raiu – voce, Dan Bojan – chitară, Andrei Pop – chitară bass şi Paul Gaciu – tobe. Juriul a apreciat prestaţia clujenilor, acordându-le acestora premiul I, în valoare de 1000 de euro. Eat Your Heart şi-a făcut apariţia la jumătatea anului 2016, prin lansarea piesei numită “Mirrors”. Spre sfârșitul anului, trupa începe să se facă cunoscută pe plan local în primele concerte live atât în oraș, cât și în țară. În vara anului 2018, Eat Your Heart a lansat primul videoclip, pentru piesa intitulată “Bastard”, avându-l alături pe Richard Bordea. La fel ca la precedenta ocazie în care am văzut-o, Eat Your Heart mi-a lăsat impresia unei trupe tinere, ambițioasă și determinată, cu un stil ce îmbină mai multe sub-genuri din rock, metal și nu numai, ancorat însă în metalcore. Având un sound modern, dat de agresivitatea screamurilor, combinată cu cleanuri melodice şi riff-uri grele, trupa reuşeşte, în opinia mea, să se ridice destul de bine la standarde internaționale.

Astfel, a luat sfârşit etapa de concurs de la festivalul-concurs Posada Rock 2019, în ziua de Duminică urmând să fie decernate premiile şi, desigur, trupele declarate câştigătoare să concerteze din nou. Pentru seara de Sâmbătă, însă, organizatorii de la Asociaţia Rock Culture ne-au pregătit, însă, un adevărat festin metalic, care a transformat seara în cea mai aşteptată dintre cele 3 seri de festival, în compania trupelor Evil Invaders, Entombed A.D. şi Tiamat.

Prima trupă în concert pentru seara de Sâmbătă a fost Evil Invaders, o trupă belgiană de speed/thrash metal din ce în ce mai în vogă, tributară thrash-ului optzecist. Aş putea spune că, pentru mine, belgienii au fost surpriza plăcută a festivalului. Daca din partea Tiamat şi Diamond Head mă aşteptam ca show-urile să fie de neuitat, din partea belgienilor nu ştiam la ce să mă aştept. Evil Invaders a oferit o lecţie de metal extrem în forţă, viteză, debordând de agresivitate, fără compromisuri, executat întocmai prin respectarea canoanelor care au definit aceste subgenuri la sfârşitul anilor ’80, În consecinţă, publicul a reacţionat pozitiv pe întreaga durată a prestaţiei belgienilor care s-au format în anul 2007 în Leopoldsburg şi la ora actuală îi reunesc pe: Johannes Van Audenhove “Joe” (voce, chitară), Max Maxheim “Mayhem” (chitară), Joeri van de Schoot (chitară bass) şi Senne Jacobs (tobe). Altminteri, nimic nu ar trebui să surprindă, având în vedere că Evil Invaders a ajuns, în doar 10 ani de carieră, să fie considerată una dintre cele mai proaspete şi mai energice trupe live din lume, Discografia trupei cuprinde un demo (“D-emokill” 2009), un single (“Broken Dreams in Isolation” 2018), 2 EP-uri (“Evil Invaders” 2013 şi “In for the Kill” 2016), un album live proaspăt lansat în această lună (“Surge of Insanity: Live in Antwerp 2018” 2019), dar, mai ales, două albume de studio (“Pulses of Pleasure” 2015 şi “Feed Me Violence” 2017) dintre care cel din urmă este cel care aduce agresivitatea la cote şi mai înalte, prin îmbinări de succes între thrash metal, death metal, speed metal şi chiar progressive metal şi heavy metal, dar cu sound actualizat. Celebra revistă germană Rock Hard îi caracterizează pe Evil Invaders ca ”respirând spiritul anilor ’80… fără a crea o atmosferă retro prăfuită”. Oare ar fi suficient să spun că, de vreo 10 ani nu am mai făcut moshpit, până la concertul belgienilor? 🙂 Ţinând cont de faptul că belgienii s-au aflat pentru prima dată în România, dar şi de faptul că acest concert nu a făcut parte dintr-un turneu, Evil Invaders a oferit un setlist care a cuprins piese de pe toate materialele discografice: “Raising Hell“, “Fast, Loud’n’Rude“, “Broken Dreams in Isolation“, “As Life Slowly Fades“, “Among the Depths of Sanity“, “Pulses of Pleasure” sau “Violence & Force“.

În general, pe durata întregului festival, pauzele dintre concerte au durat destul de mult, înspre jumătate de oră, fapt care a cam scos publicul din priză. Următoarea trupă din concert a fost Entombed A.D., grup suedez format din foşti membrii ai grupului Entombed, care a autodefinit stilul muzical death’n’roll şi care a mai concertat în România în urmă cu 5 ani, în cadrul Romanian Thrash Metal Fest. Anul primei apariţii a trupei în România a coincis cu anul schimbării Entombed în Entombed A.D. Istoria trupei (ca Entombed) a început în urmă cu mai bine de trei decenii, Entombed fiind pionieri ai death-metal-ului scandinav. Albumul de debut, ”Left Hand Path” (1990), este considerat un clasic al genului, dar ”Wolverine Blues” (1993) este cel în care stilul trupei se îmbogățește cu influențe melodice de hard’n’heavy, rezultând melanjul inconfundabil cunoscut azi ca death’n’roll. După nouă albume de studio și multe schimbări de componență, în 2014 trupa își schimbă numele în Entombed A.D. și, în frunte cu vocalistul L-G Petrov, duce mai departe moștenirea și stilul energic care se pretează perfect show-urilor live. Având la activ încă două albume de studio sub noua titulatură, Entombed A.D. a lansat în 30 August 2019, adică cu doar o zi în urma concertului de la Posada Rock, un al treilea album, intitulat ”Bowels of the Earth”, care este așteptat cu mare interes de comunitatea rock internațională. Sincer o spun, nu am rămas prea impresionat de prestaţia suedezilor, însă asta nu datorită faptului că prestaţia live nu ar fi avut valoare si substanţă, ci pur şi simplu pentru că nu prea rezonez cu acest death’n’roll. Însă publicul a fost de altă părere şi, pe parcursul a aproximativ 75 de minute, a emanat şi acumulat energie cât pentru un întreg festival. În formula actuală, Entombed A.D. este formată din: Lars-Göran “L-G” Petrov (voce), Nicolas “Nico” Elgstrand (chitară), Guilherme Miranda (chitrară, voce) şi Olle Dahlstedt (tobe) şi a lansat până în prezent un single “Fit For a King” 2018), un split CD (“Fall / Gospel of the Horns” 2016) şi 3 albume de studio (“Back to the Front” 2014, “Dead Dawn” 2016 si “Bowels of Earth” 2019). Entombed i-a avut în componenţă, de-a lungul timpului, pe: Lars-Göran “L-G” Petrov (voce), Johnny Đorđević-Lind (voce), Orvar Säfström (voce), Robert Andersson (voce), Ulf “Uffe” Andreas Cederlund (chitară), Lofo Twangaka Kalle Alexander “Alex” Hellid (chitară), Nicolas “Nico” Elgstrand (chitară), Niklas “Nike” Andersson (chitară bass), David Blomqvist (chitară bass), Lars Rosenberg (chitară bass), Hans Jörgen Andreas Sandström (chitară bass), Victor Carl Johannes Brandt (chitară bass), Michael Amott (chitară bass), Edvin Aftonfalk (chitară bass), Peter Karl Gunnar Stjärnvind (tobe), Olle Dahlstedt (tobe), iar discografia Entombed cuprinde: 2 demo-uri (“But Life Goes On” 1989 şi “Wolverine Blues (Special Advance Copy)” 1993), 7 EP-uri (“Crawl” 1991, “Stranger Aeons” 1992, “Hollowman” 1993, “Wreckage” 1997, “Black Juju” 1999, “When in Sodom” 2006 şi “To Ride, Shoot Straight and Speak the Truth” 2019), 6 split CD-uri (“Rock Hard Presents: Gods of Grind” 1991, “Gods of Grind” 1992, “King Kong 4” 1993, “Night of the Vampire” 1995, “Candlemass vs. Entombed” 2013 şi “Drowned” 2013), 4 single-uri (“Out of Hand” 1994, “Two Track Sampler” 1997, “Amok (2012 Ninetone Varsion)” 2012 şi “When in Sodom Revisited” 2012), 4 compilaţii (“Entombed” 1997, “Sons of Satan Praise the Lord” 2002, “10 Track Reissue Special” 2013 şi “The Best of Entombed“ 2016), un album video (“Monkey Puss (Live in London)” 1999), 2 albume live (“Unreal Estate” 2005 şi “Clandestine” 2017), un boxed set de vinyl-uri (“Classic Vinyl Collection” 2014), şi, desigur că în primul rând, 9 albume de studio (“Left Hand Path” 1990, “Clandestine” 1991, “Wolverine Blues” 1993, “To Ride, Shoot Straight and Speak the Truth” 1997, “Same Difference” 1998, “Uprising” 2000, “Morning Star” 2001, “Inferno” 2003 şi “Serpent Saints – The Ten Amendments” 2007). Personal, a fost o plăcere să mă revăd cu Guilherme Miranda, fost membru în trupa braziliană KroW, legată vreme de 3 ani de România. Printre piesele interpretate de Entombed A.D. la Câmpulung, se numără: “Elimination“, “The Winner Has Lost“, “Torment Remains“, “Dead Dawn“, “Pandemic Rage” şi “Hell is my Home“.

A urmat concertul cel mai aşteptat de mine din cadrul actualei ediţii de Posada Rock. Se pare că şi majoritatea publicului a fost de aceeaşi părere. După 11 ani, am avut ocazia să revăd una dintre trupele esenţiale ale anilor ’90. Dacă, la ARTmania 2008, Tiamat a avut neşansa de a concerta în acel pavilion care a găzduit majoritatea evenimentelor din cadrul Sibiu – Capitală Europeană a Culturii, beneficiind de o sonorizare execrabilă şi de un Johan Edlund destul de “high”, spre bucuria şi aş spune chiar surprinderea plăcută a mea la Câmpulung Muscel lucrurile au stat cu totul altfel. În primul rand, Johan a fost “treaz”, a dovedit indiscutabil că mai poate cânta bine la nivel înalt, prezentându-se în acea binecunoscută deja ţinută de jolly-joker şi a oferit un moment greu de descris în cuvinte la finalul concertului, când a coborât în faţa publicului şi nu a făcut doar acele deja banale reverenţe în faţa acestuia, ci s-a îmbrăţişat cu toată lumea din primele rânduri si chiar a lăsat publicul să cânte piesa “Do You Dream Of Me?” în locul său. O filmare a momentului a fost surprinsă în link-ul de mai jos:

Am văzut de multe ori scenarii similare la concertele la care am lau parte, dar acesta a fost de o sensibilitate aparte. Întregul concert Tiamat a fost magistral. Timpul s-a oprit în loc preţ de peste 90 de minute. Tiamat este genul de trupă care este imposibil să nu te atragă într-un fel sau altul, cel puţin ca prestaţie live. Îmi este imposibil să cred că exista vreun ascultător de muzică metal mai care să nu fi auzit şi ascultat de Tiamat, o trupă-cult înființată în anul 1987, care desigur că şi-a luat numele după zeiţa haosului divin în mitologia babiloniană, cunoscând un succes masiv în anul 1994 cu albumul ”Wildhoney”. Nu cu dificultate, Tiamat s-a conturat drept o prezență aparte în istoria rock-ului european. Stilul eclectic, mergând de la death metal în prima parte a carierei la gothic metal pe albumele recente, reflectă personalitatea complexă a liderului trupei, Johan Edlund. Tiamat a înregistrat 10 albume de studio (“Sumerian Cry” 1990, “The Astral Sleep” 1991, “Clouds” 1992, “Wildhoney” 1994, “A Deeper Kind of Slumber” 1997, “Skeleton Skeletron” 1999, “Judas Christ” 2002, “Prey” 2003, “Amanethes” 2008 şi “The Scarred People” 2012) și, deși cel mai recent datează din 2012, reușește să atragă publicul la cele mai importante festivaluri europene și nu numai – la începutul anului viitor, Tiamat va concerta pe scena celebrei croaziere 10.000 Tons of Metal, care pornește din Miami, SUA. Întrucât prezenţele trupei în România sunt rare, Tiamat a pregătit pentru acest concert un setlist variat, cuprinzând piese din întreaga carieră de 32 de ani a trupei: “In A Dream“, “Clouds“, “A Caress of Stars“, “Cold Seed“, “Cain“, “Whatever That Hurts“, “The Ar“, “Keops Pyramid” (Hoola Bandoola cover), “Wings of Heaven“, “Vote for Love“, “Visionaire“, “Smell of Incense“, “Divided“, “The Sleeping Beauty” şi “Gaia“. Desigur că suedezii au fost chemaţi la bis, iar aceştia au răspuns cu promptitudine, interpretând, aşa cum am scris adineaori, piesa “Do You Dream Of Me?“. Johan Edlund (voce, chitară), Sven Roger Öjersson (chitară, clape), Lars Anders Iwers (chitară bass) şi Lars Sköld (tobe) au satisfăcut, cred, preferinţele tuturor celor prezenţi. Astfel a luat sfârşit din punct de vedere concertistic penultima seară de festival.

Ziua de Duminică a început pentru mine tot cu o vizită la Pensiunea Cristiion, la întâlnirea fanilor emisiunii radiofonice Studio Rock, însă, spre deosebire de ziua de Sâmbătă, l-am avut ca invitat şi pe amfitrionul Lenţi Chiriac, cel care de 29 de ani realizează această emisiune, în fiecare seară de Vineri, mai nou pe frecvenţa postului de radio Bucuresti FM. La fel ca şi Lenţi, care a făcut parte din juriul acestei ediţii de festival, şi eu am plecat mai repede de la întâlnire, întrucât am dorit să (sur)prind ultima zi de festival da cappo al fine. Oricum, ziua concertistică a început cu jumătate de oră mai devreme, întrucât a inclus şi punctul culminant concursului, şi anume decernarea premiilor.

Astfel, la ora 15:30, juriul, format din Bogdan Ştefan Trîmbaciu, Andy Ionescu, Laurenţiu (Lenţi) Chiriac, Bogdan Prundeanu, Denis Uţă şi Răzvan Brăileanu, a anunţat faptul că:

Apoi, cele 4 trupe premiate cu premiul al III-lea, premiul al II-lea, premiul I şi cu marele premiu au fost invitate să concerteze din nou, în aceleaşi condiţii precum cele din cadrul concursului.

Prima trupă invitată în concert pentru ultima seară de festival a fost GOD. Hoarda barbară împlinește în acest an 25 de ani de activitate (și nu prea). Interesant este faptul că, deși aparițiile scenice ale ieşenilor sunt rare, în această vară am avut ocazia să îi văd de două ori. Nu sunt un mare fan al stilului și atitudinii lor, dar aceste două concerte (cu un plus pentru cel de Posada Rock) au fost peste așteptări pentru o bună parte din public. Cu o activitate scenică palidă în ultimii ani, selecția de piese pe care GOD le-a interpretat la această ediție a fost de un rafinament deosebit, concentrând în 45 de minute tot ce are și a dat mai bun această trupă. Au fost și două prezențe scenice deosebite, cea a lui Constantin Gătej (la tobe) și a Roxanei Pomohaci (la voce). Show-ul GOD a fost absolut superb, cuprinzând tot ce are mai bun această trupă, de la “Greuceanu“, la “Here Comes The Night” sau “From The Ecclesiastic Throne“. Pe lângă aspectul muzical, și decorurile cuprinzând lupus dacus, dar și fireshow-ul oferit de Flavia și de Meli au făcut deliciul publicului, strâns în număr poate nesperat de mare. Mi-a făcut, de asemenea, mare plăcere, cu o noapte înaintea concertului, să mă întind la povești tulburele cu iz de zori de zi cu Manu și cu Gelu, la Hangița. GOD a oferit un show complet, printre cele mai bune ale lor, numai bun pentru a marca frumoasa aniversare, Și ar fi suficient numai să înșir piesele interpretate, ca să vă dați seama de ce festin am avut parte: “Frunzulița Dorului“, “Legea Pământului“, “From The Moldavian Ecclestiastic Throne“, “Dreaming About You“, “Here Comes The Night“, “Greuceanu“, “Vodă Lăpușneanu“, “Tribes of the Frightening Forests” și “La Răscruce“. Componența cu care GOD s-a prezentat la Posada Rock este: Constantin “Castor” Lăpușneanu – voce, Eugen “Gelu” Lăpușneanu – chitară, Emanuel “Manu” Filip – clape, Ciprian “Pomo“ Pomohaci – chitară bass, Constantin “Lus” Gătej – tobe si Roxana “Rox” Pomohaci – vioară. Discografia trupei GOD: “Sufletul Neamului” (LP 2017), “Crestele Albe” (independent, single 2015), “Zal Mox” (independent, EP 2014), “Hell & Heaven” (Khæotica Productions, EP 2006), “Aura” (independent, LP 2002), “Sublime” (Bestial Records, LP 1998), “From The Moldavian Ecclesiastic Throne” (Bestial Records, LP 1997), “A Perennial Spleen / Iconografic & Apotropaic” (Eurostar Records, split with Dies Irae 1997), “Iconografic III: The Antropomorphic Image” (independent, demo 1996), “Iconografic II: The Eye Of Superior Knowledge” (independent, demo 1995), “The Unique, Eternal And Indefinite… God!” (independent, promo 1994) si “Iconografic I: Your Eye” (independent, demo 1994)”.

După o pauză destul de lungă între concerte, așa cum ne-am obișnuit din păcate la această ediție de festival, a urcat pe scenă una dintre cele mai reprezentative trupe ale așa-numitului curent muzical NWOBHM (New Wave of British Heavy Metal). Vă spun drept că, despre Diamond Head, nu aveam așteptări de nici un fel, nici-nici, neconcentrându-mă prea mult asupra acestei trupe în trecut. Ei bine, Diamond Head mi-a depășit orice fel de așteptări, a oferit un show extrem de consistent și, profitând de faptul că s-a aflat pentru prima dată la noi în țară, a creionat un setlist format în bună măsură din best-of-uri. Mi-a plăcut foarte mult concertul britanicilor. Mi s-a părut a fi genul acela de trupă care sună mai bine live decât în studio. Am remarcat câteva trăsături care parcă ghidează fiecare piesă a lor: au calitatea și capacitatea muzicală de a fi devenit veritabile hit-uri heavy metal, cu solo-uri complexe dar catchy și ușor de asimilat, piese cu un instrumental complex și cu o durată pe măsură, excelent executate și interpretate magistral la voce. Pe durata orei aceleia, am simțit că … nu simt nimic, în afară de plăcere maximă. De la “Borrowed Time“, la “Bones“, “Death by Design“, “Belly of the Beast“, “The Messenger“, “Helpless“, “Lightning to the Nations“, “In The Heat of the Night“, “It’s Electric” și, desigur, “Am I Evil“, piesele s-au succedat, alternând piese de referință cu cele de pe recent lansatul album de studio “The Coffin Train“. Un alt lucru care mi-a plăcut la prestația lui Rasmus Bom Andersen – voce, Brian Tatler – chitară, Andy “Abbz“ Abberley – chitară, Dean Ashton – chitară bass și Karl Wilcox – tobe, atât luati individual, cât și ca grup, a fost faptul că, în general, pauzele dintre piese au fost foarte scurte, astfel încât publicul nu a avut nici o șansa să își iasă din priză. Concertul Diamond Head a fost o excelentă lecție de clasă și de rafinament, de NWOBHM. Înființată în 1976 de chitaristul englez Brian Tatler, cel care activează și în prezent în trupă, Diamond Head a fost parte esențială a New Wave of British Heavy Metal, curentul care a modelat muzica rock în anii ’80 și ale cărui influențe se regăsesc până în zilele noastre în sound-ul celor mai titrate trupe de succes mondial. Metallica a preluat piese de la Diamond Head, precum ”Am I Evil” sau ”Helpless”, pe materialele lor discografice, iar Steve Harris de la Iron Maiden spune că, la vremea respectivă, Diamond Head păreau că vor fi noii Led Zeppelin în termeni de succes. Albumul ”Lightning to the Nations” (1981) a fost o revelație a momentului, fiind considerat un deschizător de drumuri și o influentă majoră pentru nume mari aflate atunci la început de drum, printre care Metallica și Megadeth. La mai bine de patru decenii de la debut, Diamond Head are la activ opt albume de studio (“Lightning to the Nations” 1980, “Borrowed Time” 1982, “Canterbury” 1983, “Death And Progress” 1993, “All Will Be Revealed” 2005, “What’s In Your Head” 2007, “Diamond Head” 2016 și “The Coffin Train” 2019), 3 demo-uri (“1977 demo“, “1979 demo” și “1991 demo“), 9 single-uri (“Shoot Out the Lights” 1980, “Sweet & Innocent” 1980, “Waited Too Long” 1980, “In the Heat of the Night” 1982, “Call Me” 1982, “Sucking My Love” 1983, “Out of Phase” 1983, “Makin’ Music” 1983, și “Wild On The Streets / I Can’t Help Myself” 1993), 3 EP-uri (“Diamond Lights” 1981, “Four Cuts” 1982 și “Acoustic First Cuts” 2002), 5 albume live (“Live in London fanclub tape” 1982, “The Friday Rock Show Sessions” 1992, “Evil Live” 1994, “Live – In the Heat of the Night” 2000 și “It’s Electric” 2006), 12 compilații (“Behold the Beginning” 1986, “Am I Evil” 1987, “Sweet and Innocent” 1988, “Singles” 1992, “Helpless” 1996, “To Heaven from Hell” 1996, “To Heaven from Hell” 1997, “The Best of Diamond Head” 1999, “Diamond Nights” 2000, “Am I Evil – The Diamond Head Anthology” 2004, “Live at the BBC” 2010 și “Am I Evil: The Best Of” 2013), un video (“To the Devil His Due” 2006) și un box set (“The MCA Years” 2009). Cel mai recent produs discografic marca Diamond Head, ”The Coffin Train”, a fost lansat cu doar câteva săptămâni înainte de prezența trupei la Câmpulung Muscel și a avut parte de cronici laudative din partea criticii de specialitate, care îl consideră un urmaș demn al legendarului ”Lightning to the Nations”, cu un sound adus la zi, fără a abandona stilul care i-a făcut cunoscuți. Turneul de promovare a albumului a inclus și un show la celebrul festival Wacken Open Air.

Ultima trupă prezentă în concert la actuala ediție a celui mai vechi festivalul-concurs din România a fost Moonspell, o prezență frecvență pe scenele din România. De altfel, la finalul concertului, Fernando (vocalistul trupei) a și anunțat că Moonspell va reveni în București, în data de 16 Noiembrie 2019, în Club Quantic, pentru un concert care mai propune și prezența trupelor Rotting Christ și Silver Dust. Revenind la prezența portughezilor la Câmpulung Muscel, aceasta a fost, după cum am simțit eu, cea mai apreciată prestație overall, părere cu care la modul personal nu pot să fiu de acord, dar asta ține pur și simplu de propriile percepții ale fiecăruia. Știu că, din perspectiva majorității publicului prezent, nu am dreptate cu cele afirmate, dar îmi asum asta. Oricum, din punctul meu de vedere, Moonspell se află într-o nu foarte abruptă ce-i drept, dar totuşi continuă decădere de la albumele lor de referință, “Wolfheart” și “Irreligious“, încoace, dar faptul că, la Câmpulung Muscel, pe scenă și-au făcut loc și 2 MacBook-uri, un sampler, un looper, 2 iPad-uri și o chitară pe backtrack, zău că m-a determinat să nu mai îmi sune nimic a metal. I-am văzut pe portughezi de încă 4 ori, însă acesta mi s-a părut cel mai slab concert al lor, tocmai datorită prestației trupei și nu datorită factorilor externi perturbatori. Moonspell a fost singura trupă dintre cele invitate în recital care nu a stat la meet&greet cu fanii … asta, în condițiile în care niciunul dintre cele 10 meet&greet-uri care au fost organizate (celelalte 9 trupe care au concertat + Busola) nu a fost anunțat în prealabil! Totuși, publicul a fost la înălțime, comportându-se ca și cum este pentru prima dată când lusitanii ne vizitează. A fost, din acest punct de vedere, o altă alegere inspirată a organizatorilor, din lungul șir al acestora care face ca Posada Rock să (re)crească de la an la an. La Câmpulung Muscel, Fernando Miguel Santos Ribeiro – voce, Ricardo Amorim – chitară, Aires Pereira – chitară bass, Pedro Paixão – clape și Miguel Gaspar – tobe au interpretat următoarele piese: “Em Nome Do Medo“, “1755“, “In Tremor Dei”, “Désastre“, “Opium“, “Awake“, “Night Eternal“, “Breathe (Until We Are No More)“, “Everything Invaded” și “Evento“, încheind prestația (și, totodată, actuala ediție de Posada Rock) cu 3 dintre piesele de referință ale lor: “Vampiria“, “Mephisto” și “Alma Mater“. La bis, Moonspell a intrepretat piesele: “Todos os Santos“, “Ruinas” și “Full Moon Madness“. Așa cum se poate probabil observa, având în vedere faptul că cel mai “recent” album marca Moonspell (“1755“, cu titlu și simbolistică amintind de marele cutremur care a năucit Lisabona) este datat 2017, concertul Moonspell de la Posada Rock s-a dorit, de asemenea, să fie un “best of”, cu piese cuprinse pe toate materialele discografice: 12 albume de studio (“Wolfheart” 1995, “Irreligious” 1996, “Sin/Pecado” 1998, “The Butterfly Effect” 1999, “Darkness and Hope” 2001, “The Antidote” 2003, “Memorial” 2006, “Under Satanae” 2007, “Night Eternal” 2008, “Alpha Noir” 2012, “Extinct” 2015 și “1755” 2017), cărora li se mai adaugă 4 split CD-uri (“Mortuary vol. 1” 1993, “Under the Moonspell/Dark Opera of the Ancient War Spirit (Or Search the Light)” 1995, “Out of the Dark – Live Compilation” 1997 și “Anno Satanae” 2012), un demo (“Anno Satanae” 1993), 14 single-uri (“Goat on Fire/Wolves from the Fog” 1994, “Opium” 1996, “Sin/Pecado” 1997, “Butterfly FX” 1999, “Nocturna” 2001, “Everything Invaded” 2003, “Finisterra” 2006, “The Last of Us” 2015, “Breathe (Until We Are No More)” 2015, “Extinct” 2015, “Todos os Santos” 2017, “In Tremor Dei” 2017, “Evento” 2017 și “Scorpion Flower” 2019), 3 EP-uri (“Under the Moonspell” 1994, “2econd Skin” 1997 și “I‘ll See You In My Dreams” 2018), un split video (“Live in Kracow ’96” 1996), o compilație (“The Great Silver Eye” 2007), un video (“Lusitanian Metal” 2008) și un live album (“Lisboa Under the Spell” 2018). Moonspell a luat fiintă în anul 1992, din cenușa trupei Morbid God, un proiect muzical care, la rândul său, a luat ființă în anul 1989. După nu foarte mulți ani petrecuți pe scena underground iberică, odată cu lansarea albumului “Wolfheart“, în anul 1995, Moonspell a intrat cu brio în galeria trupelor influente și de prestigiu din sfera symphonic/gothic metal, cu influențe de death/doom metal. A fost o perioadă foarte prolifică pentru Moonspell, care în doi ani consecutivi a lansat cele mai prestigioase albume din istoria trupei (la un an după “Wolfheart“, a urmat “Irreligious“) și a început să concerteze tot mai intens. Pentru a ajunge la “1755” (primul album Moonspell interpretat în întregime în limba nativă), Moonspell a mai înregistrat 9 albume de studio, evocate în rândurile de mai sus.

Astfel s-a încheiat, din punct de vedere muzical, o nouă ediţie a festivalului-concurs Posada Rock. Din punct de vedere social, aceasta a continuat, la fel ca în precedentele 3 nopţi, fie în camping, fie în Pub Rock, fie la Pensiunea Hangiţa, personal optând pentru a petrece tot la Pensiunea Hangiţa – de data aceasta mai puţin, întrucât a doua zi urma să am de condus 500 de km pe drumul de întoarcere. La fel ca la dus, am condus 12 ore, optând din nou pentru un traseu turistic, de data aceasta cu opriri la Mănăstirea Curtea de Argeş, Cetatea Poenari (ale cărei 1480 de trepte nu le-am mai urcat, în cele din urmă, datorită accesului impracticabil), Barajul Vidraru, Lacul Bâlea, Cascada Bâlea, Păstrăvăria Albota de la Arpaşu de Sus (judeţul Sibiu), Castelul de Lut de la Porumbacu de Sus (de asemenea, judeţul Sibiu) şi Restaurantul Rustiq din Sântimbru (judeţul Alba).

În final, doresc să fac câteva aprecieri de ansamblu referitoare la organizarea festivalului. Deşi orasul în sine nu m-a atras cu mai nimic, în pofida potenţialului turistic de care dispune la tot pasul, m-am simţit foarte fain la Câmpulung. Au fost nişte ceva-uri noi parcă pentru mine. În primul rând, este lăudabil faptul că se încearcă (şi reuşeşte) menţinerea concursului, unul dintre foarte puţinele de profil care încă se mai organizează la noi în ţară. Mi-au plăcut tare localniciii pe care i-am întâlnit, oameni deschişi la minte şi la vorbă. Zici că nu ar fi sudişti :). Iar festivalul a fost bine gândit în raport cu publicul prezent, totul fiind sub control. Când am ajuns, Vineri, în incinta spaţiului de desfăşurare a festivalului (care a avut loc în faţa uneia dintre peluzele Stadionului Municipal), am zis că aşa ceva nu se poate, şi nu era tocmai de bine: spaţiul de festival mi s-a părut iniţial mult prea mic şi impropriu pentru un asemenea eveniment, însă totul a fost gândit şi realizat potrivit. Deşi am apreciat paza şi securitatea la festival ca fiind friendly, organizată în regie proprie, din oameni apropiaţi fenomenului rock şi permisivi cu comportamentele specifice, consider că ar fi de bun augur ca controalele la intrarea în spaţiul de festival să fie mai amănunţit făcute. Nu am remarcat incidente deosebite la festival, însă nu ar strica să fie prevenite pe viitor. Cât despre zona de camping, nu am stat acolo şi nici măcar nu am vizitat-o, astfel încât nu mă pronunţ. Mi-a plăcut faptul că nu am stat la cozi, nici la intrarea în zona de festival, nici la toalete/pisoare, nici la jetoane, nici la standurile de mâncare şi de băutură. Preţurile acestora au fost accesibile: 3,5 lei jetonul. O sticlă de apă minerală sau plată la 0,5l a costat un jeton, un suc sau o bere la 0,5l au costat două jetoane, paharul de 400ml de bere nepasteurizată a costat 3 jetoane, un pahar (shot, mai degrabă) de vin Marcea de la Ştefăneşti a costat 2 jetoane (foarte bun vinul, felicitări pentru alegere!), un mic a costat un jeton, o porţie de castraveţi muraţi a costat de asemenea un jeton, o clătită (cu gem sau cu ciocolată) a costat 2 jetoane, un bulz a costat 4 jetoane etc. Merite deosebite pentru ducerea cu brio la bun sfârşit a festivalului i se cuvin braşoveanului Horaţiu Bodocan, un alt prieten de nădejde al festivalului, cel care a făcut minuni la pupitrul de sunet şi mixer. De altfel, chiar am remarcat faptul că trupele care au venit cu sunetist propriu au sunat mai prost decât cele care au fost sonorizate de Horaţiu. De partea de merchandise, s-a ocupat Alex Brânduşesc de la Beauty of Pain, aproape nelipsit de la festivalurile importante de rock şi metal din ţară. Mi-a plăcut faptul că organizatorii s-au gândit şi la oferirea de spaţii neconvenţionale menite să facă din Posada Rock un festival family friendly, menţionând aici locul de joacă realizat în parteneriat cu Muzeul Civilizaţiei Populare “ASTRA” din Sibiu, dar şi spaţiul pus la dispoziţie celor de la Arcaş pentru tras cu arcul. Probabil că, astfel, s-a încercat oferirea unor alternative de petrecere a timpului liber copiilor care i-au însoţit pe părinţi la festival, dar si tuturor persoanelor prezente pe durata changeover-ului dintre trupe, uneori suficient lungit astfel încât să scoată publicul din priză. Aceasta ar fi o altă sugestie pentru organizatori referitoare la ediţiile viitoare: să încerce să scurteze schimburile dintre trupele aflate în concert, pentru că un changeover lungit nepermis are şanse să scoată publicul din atmosferă. Personal, ţin să îi mulţumesc şi lui Adi Tănăseanu, pe care l-am cunoscuit cu această ocazie, pentru ajutorul nesperat oferit în găsirea unei cazări mai mult decât convenabile.

Un loc aparte în rândul mulţumirilor li se cuvine organizatorilor Asociaţia Rock Culture şi Bogdan Ştefan Trîmbaciu. Am avut ocazia ca, pe parcursul celor 3 zile, să interacţionez în câteva rânduri cu aceştia, suficient pentru a realiza ce fel de oameni de calitate sunt, cu experienţă în domeniul managementului cultural, deschişi la minte şi la provocări, cu o viziune de ansamblu calitativă, îndreptată spre beneficiul publicului-ţintă şi spre oferirea de calitate în termeni de accesibilitate financiară şi nu numai. Această mână de oameni faini pregătesc o ediţie viitoare care va ridica ştacheta din toate punctele de vedere, dar în premieră şi alte evenimente, primul dintre acestea fiind: Moonspell, Rotting Christ şi Silver Dust la Quantic, Bucureşti. Cel puţin în ultimele 8 ediţii, de când a fost preluat de actualul comitet de organizare, Posada Rock se află în creştere de la an la an, din toate punctele de vedere, astfel încât există premise suficiente pentru a crede că ediţia din 2020 a festivalului-concurs va depăşi ce a fost până acum. Să ne (re)vedem cu bine la Posada Rock 2020! \m/

Autor: Tudor Bolgar