Prolog
Asa cum ne-a obisnuit deja de 7 ani, în perioada 1-4 August 2019, oraşul Râşnov din judeţul Braşov (mai exact, baza pârtiei de biathlon situată în localitate) a fost gazda unei noi ediţii de Rockstadt Extreme Fest. Pentru ediţia din acest an, cea mai variată stilistic din punctul meu de vedere (cel puţin la nivel de headlineri) au concertat trupele: Dimmu Borgir, Accept, Six Feet Under, Paradise Lost, Hypocrisy, Clawfinger, Korpiklaani, Betraying The Martyrs, Katatonia, Soilwork, Bloodbath, Candlemass, Mgła, Asphyx, Mortem, 1349, Bölzer, Ektomorf, Adept, Walking Dead On Broadway, Schammasch, Onslaught, Brothers Till We Die, Sworn Enemy, Ghost Iris, Gothic, Hexis, Bio-Cancer, RoadKillSoda, Sur Austru, Hteththemeth, Omega Diatribe, Crimena, DinUmbră, The Arson Project, Ktera, Blutrină, Abigail, Alister Mars, High Status, Ura De După Uşă, Evergreed, Eat Your Heart, Underwaves, Nuvijan, Lucky Thirteen, Blană Bombă, Mental Disorder, TC3, Hiraeth (în urma concursului “Rockstadt Underground Artist“, despre care voi detalia mai jos, care a avut loc în data de 30 Iulie 2019, pe Braşov Stage) şi Hiedelem (concert care, iniţial, ar fi trebuit să aibă loc în cadrul evenimentului distinct “The Cave Between Worlds“, care a avut loc simultan cu Rockstadt Extreme Fest, în Peştera “Valea Cetăţii”).
Această a şaptea ediţie (a şasea la care particip) a propus din start câteva noutăţi de ordin organizatoric: renunţarea la “scena mică” în favoarea unei a doua scene mari, lipită de prima, posibilitatea de a achiziţiona bilete pe zile, două evenimente conexe interesante (“Rockstadt Underground Artist” şi “The Cave Between Worlds“) şi posibilitatea de a cumpăra băuturi şi merchandise în baza unui card contactless special emis de Banca Transilvania. Pe cale de consecinţă, se anunţa, încă de la început, a fi cea mai reuşită ediţie de până acum, fapt care, din punctul meu de vedere, s-a şi concretizat în cele 4 zile de festival.
Nu voi detalia excesiv prestatia fiecărei trupe, întrucât, în cadrul unui festival, consider că nu acesta este scopul principal al unei cronici şi, oricum, este imposibil să poţi urmări 52 de concerte în 4 zile. Pot confirma faptul că, din punctul de vedere al “cantităţii” de headlineri, aceasta a fost cea mai reuşită ediţie de Rockstadt Extreme Fest de până acum. Personal, am resimţit lipsa “scenei mici”, care parcă era mai potrivită şi cumva mai intimă, pentru tipurile de concerte care aveau loc acolo, în care am avut ocazia de a cunoaşte mai multe trupe faine decât la scena mare. Dar încercarea, temerară poate pentru un festival metal din România, de a pune la dispoziţie două scene mari, despărţite de ecranul de proiecţie, s-a dovedit o reuşită, măcar din perspectiva încercării (cu 3 exceptii, şi a reuşitei) de a “lega” concertele între ele, deşi sonorizarea la “Braşov Stage” a fost, în cazul aproape al tuturor concertelor care au avut loc pe această scenă, inferioară celei de la “Adrian Rugină Stage“. Desigur, la fel ca la ediţiile trecute, a existat un container de “lost and found” (situat chiar la intrarea în perimetrul festivalului), 2 standuri de merchandise oferit de Niche Records. De asemenea, am apreciat faptul că a fost permis accesul cu umbrele.
Din păcate, programul de la serviciu şi faptul că, pentru a ajunge la Râşnov, am avut de condus 400 de km, mi-au facut imposibilă ajungerea la Râşnov încă de Miercuri, pentru a putea urmări şi ceea ce neoficial pot numi ca fiind “ziua 0”, adică “Rockstadt Underground Artist“, o iniţiativă frumoasă de a propulsa trupele româneşti tinere. La finalul cronicii, am detaliat strict din punct de vedere informaţional acest eveniment. În schimb, Miercuri noapte am ales să înoptez la Braşov, adică la 17 km de Râşnov, intocmai pentru e putea fi “în formă” pe durata întregului festival. Ca de obicei, prima zi este o acomodare, optând să “testez terenul” timp de 1-2 ore. Am avut, în primul rând, de-a face cu un nou layout al festivalului, scenele fiind orientate fix opus faţă de unde a fost plasată scena mare la ultimele 3 ediţii, iar zona de acces în perimetrul festivalului a fost mutată in zona restaurantelor situate la parcarea de unde se urcă spre Cetate. Am remarcat, încâ de la început, faptul că iniţiativa de a cumpăra băuturi şi merchandise cu acel card contactless BT, într-adevăr, a diminuat aşteptarea banilor daţi ca rest, însă nu a diminuat nicidecum timpul de aşteptare la cozi, acesta fiind cel mai mare minus al actualei editţi, din punctul meu de vedere. Au fost doar 4 standuri de bere, nepermis de puţine pentru un public zilnic de 6-7000 de oameni. În schimb, oferta de mâncare a fost variată și cred că a mulțumit pe toată lumea. Un lucru de notat aici sunt prețurile, foarte bune la băuturi și bune la capitolul mâncare. Am avut chiar și o rulotă de unde se puteau lua dulciuri și băuturi calde, excelente de altfel. A lipsit, însă, kurtos kalacs-ul din anii trecuti. Felicitări cu brio organizatorilor pentru felul excelent (calitate, cantitate şi preţ) în care au organizat partea de servire a mesei!
Ziua 1-a (Joi, 1 August 2019)
Câteva cuvinte despre trupele din prima zi de festival. Oricât de dificilă ar putea fi o astfel de alegere, indiscutabil trupa pe care am aşteptat-o cel mai mult la actuala ediţie de REF a fost Paradise Lost. Deşi a mai concertat de câteva ori în Bucureşti, iar prin poziţionarea geografică a oraşului în care locuiesc concertele din străinătate nu îmi sunt străine, nu am avut ocazia să văd această trupă până acum. Multe voci afirmă că Nick Holmes “nu mai duce”, însă mie nu mi s-a părut aşa. Paradise Lost a oferit, cu adevărat, concertul-apogeu al festivalului pentru mine. Prestaţie sobră, fără elemente de “show”, multă cursivitate…a fost fix un show pe placul meu. Iar bucuria mi-a fost cu atât mai mare cu cât show-ul legendarilor britanici a început şi s-a încheiat întocmai cu piesele mele preferate de la ei: “Enchantment“, respectiv “The Last Time“. Alte prezenţe notabile în prima zi de festival au fost: Sur Austru, Gothic (a emanat energie în public, deşi nu a fost cel mai reuşit concert al trupei), Betraying the Martyrs şi Adept (surprinzător de buni, din perspectiva unui om care nu le are cu core-ala). La fel şi Katatonia, o prezenţă simpatizată şi discretă, cu un numeros public dedicat, care pe mine, însă, nu m-a atras niciodată în mod deosebit. Menţionez faptul că, în fiecare seară, am optat pentru a nu gusta pe deplin experienţa de festival, astfel încât am plecat la cazare imediat după terminarea concertelor. Au fost organizate after-party-uri, cu muzică pusă de: DJ Hefe (Joi), DJ Lexi (Vineri şi Duminică) şi DJ Ivanna (Sâmbătă).
Ziua a 2-a (Vineri, 2 August 2019)
Vineri, în drum spre căutarea unui loc pentru a lua prânzul, am observat că problema supraaglomerării restaurantelor persistă de la an la an (şi e de înţeles, de altfel, având în vedere faptul că REF-ul aproape că dublează populaţia oraşului pentru 4-5 zile) însă am fost surprins plăcut de faptul că, oriunde am mâncat în aceste zile de festival, nu am stat mai mult de 30 de minute pentru a mi se servi masa si mai mult de 5 minute pentru a mi se prelua comanda. De la 90 de minute, cât am aşteptat în urmă cu 2 ani la Restaurantul Promenada, la 20-30 de minute acum … este o diferenţa. Acelaşi gust amar l-am păstrat, însă, referitor la calitatea ospătarilor, reprobabilă în general, atât din punct de vedere uman în primul rând, cât şi din punct de vedere profesional. Având în vedere ca am vizitat pentru a şasea oară acest festival, n-aş putea spune ca m-a mai surprins ceva la oraş. S-a terminat de “cosmetizat” carosabilul în zonele centrale, astfel încât aspectul orăselului a devenit complet de admirat, acestea completând arhitectura tipic săsească, îmbietoare ochiului. Priin prisma obiectivelor turistice din oraş sau din apropiere (cetatea, peştera, Dino Park, rezervaţia de urşi de la Zărnesti, pârtia de sărituri cu schiurile şi Castelul de la Bran), Râşnov-ul devine tot mai mult un hub turistic de neratat, fapt confirmat şi prin înteţinerea evenimentelor internaţionale de anvergura.
Revenind la concertele din a doua zi, primul la care am ajuns a fost Blutrină. un mix catchy între gore-grind şi replici haioase celebre din … desene animate :). Membrii au purtat scutece, corzile de la bass au fost luminate în verde-fosforescent, suluri de hârtie igienică au fost aruncate în public, la fel şi baloane şi colace gonflabile, piese amintind despre struţi şi coioţi – toate pe fundalul unui grindcore cu inflexiuni remarcabile de hardcore. Mi-a fost dor să văd această trupa, de fapt să (re)simt în plenitudinea-i o experienţă live în compania timisorenilor. Din Banat, pe culoarul Timiş-Cerna, am ajuns în Oltenia, mai exact în Bănia Crimenei. Fan de groove metal fiind, totuşi Crimena are acel ceva care nu ma dă pe spate, poate exagerat de multă agresivitate pentru acest gen muzical. Totusi, nimic de reproşat băieţilor, care îşi fac treaba exemplar. A urmat RoadKillSoda, o trecere brutala de la groove la stoner, o trupa pe care, de asemenea, cu această ocazie o revăd pentru a “n”-a oară şi care nu conteneşte să mă surprindă plăcut din punct de vedere auditiv cu fiecare ocazie. Riff-urile de chitară încărcate de blues şi vocea voit răguşită fac din prezenţele scenice ale acestei trupe un adevărat deliciu. În schimb, prezenţele străine ale serii au început cu danezii de la Ghost Iris, o altă trupă de metalcore (poate cam multe?) prezentă pe afişul acestei ediţii. Nu mă pronunţ, decât prin faptul că am apreciat pasajele destul de dese de progressive. Primul nume greu al serii, Onslaught, a avut neşansa de a concerta pe “Braşov Stage“, beneficiind de o sonorizare prost calibrată, fapt care nu ne-a oprit de la asista de la un show thrash / speed britanic de cea mai buna calitate. Pe maghiarii de la Ektomorf nu am avut ocazia să îi văd până acum, deşi le cunosc bine discografia, A fost concertul care mi-a tras semnalul de alarmă, cum că seara stă să înceapă cu adevărat. Solistul a știut cum să comunice cu publicul, și în scurt timp s-au format mosh-pit-uri în mijlocul publicului. Ektomorf a fost una din trupele mele preferate ale serii. Muzică bună, atmosferă bună și comunicare cu publicul, 3 ingrediente de nelipsit pentru orice trupă care vrea să câștige fani noi cu fiecare reprezentație. Au urmat cei de la Mortem, un supergrup norvegian binecunoscut fanilor de black/death metal înființat în anul 1987 de către Steinar Sverd Johnsen, Marius Vold și Jan Axel (Hellhammer) Blomberg. Aceștia au adus pe scenă un altar/pupitru apărat de 2 pari cu țepi, iar clapa era decorată cu cranii. Acest concert mi-a confirmat, cel putin personal, faptul că nu am nici un fel de plăcere în a urmări show-uri de “Trve Norwegian Black Metal” în aer liber, chiar şi cu trupe pe care, altfel, le-aş aprecia în concerte de club. Este o opinie personală, pur şi simplu consider că acest tip de concerte nu transmit în open air-uri ceea ce transmit în concertele indoor. A urmat una dintre cele mai aşteptate trupe pentru mine de la această ediţie, anume suedezii de la Candlemass, pe care, idem, nu am avut şansa de a-i vedea până acum şi care au poposit la Râşnov pentru a-şi promova recent lansatul album “The Door To Doom” şi pentru a-l înfăţişa publicului, din nou după 32 de ani, pe frontman-ul Johan Längquist, alături de care Candlemass a cunoscut cele mai semnificative repere. Fără cusur, fără dezamăgiri, “doar” o porţie consistentă de swedish epic doom metal care a transformat prestaţia Candlemass în una dintre cele mai reuşite de la această editţe de REF. Totul a sunat impecabil, iar vocea lui Johan Längquist mi-a depășit toate așteptările. Nu au lipsit piese precum “Dark Reflections”, “Mirror Mirror”, “Bewitched” și “A Sorcerer’s Pledge”. Cei de la Korpiklaani au “acaparat” “Brașov Stage“. Cu toate că, pentru o bună parte din public, un show Korpiklaani este fascinant, o nebunie pe scenă, in care nici nu știi unde să te uiți mai întâi, pe mine nu mă impresionează absolut deloc astfel de “efecte”, astfel încât îmi este greu să fiu imparţial cu referire la prestaţia finlandezilor. Este pentru a 4-a oară când îi văd, în conjuncturi de festival de fiecare dată (astfel incat se explică prezenţa mea la respectivele concerte), însă, de fiecare dată, Korpiklaani nu a reuşit să îmi transmită nimic pozitiv, nu datorită membrilor sau trupei, ci datorită stilului muzical abordat, un folk / viking pe care nu îl pot înţelege, agrea şi nici percepe. Incomparabil mai mult am apreciat şi aşteptat show-ul celor de la Six Feet Under, americanii încheind seara a 2-a de festival, cu squeal-uri specifice: “Iiiiiiiii”!!! A fost pentru prima oară când am văzut o chitară bass cu 7 corzi în acest gen muzical, bass care a fost personalizat cu numele trupei! Beneficiind de faptul că a avut şansa de a concerta la “Adrian Rugină Stage“, Six Feet Under a sunat bine înspre foarte bine, fapt de semnalat pentru o trupă nu tocmai uşor de sonorizat prin prisma stilului muzical abordat (technical death metal). Prin public, un moment haios a fost acela în care, de la un pâlc de oameni la altul, circulau tot de felul de “inside jokes” funny, scrise ca meme-uri, unele ca răspuns la altele. Dacă fiecare ediţie de REF a rămas în consemn cu măcar câte o expresie uzitată ca un veritabil laitmotiv, la ediţia aceasta expresia respectivă a fost şi va rămâne “iiiiiiiiiii” :). Six Feet Under a oferit o veritabilă mostră de tehnicitate, în ritmuri de death metal, iar Chris Barnes, energic şi carismatic, cu al său growl inteligibil, a avut priză la public. Astfel, s-a ajuns la jumătatea festivalului.
Ziua a 3-a (Sâmbătă, 3 August 2019)
Cea de-a 3-a zi de festival a fost ploioasă, în mai multe reprize, fapt care a creat neplăceri atât publicului care s-a îngrămădit la mese, cât şi organizatorilor, care au făcut eforturi deosebite pentru a putea crea confort spectatorilor. Datorită vremii potrivnice, am preferat să merg şi mai târziu decât în zilele precedente, primul concert văzut fiind Bio-Cancer, o titulatură greacă destul de cunoscută pe felie de thrash metal. adeptă a binecunoscutului Bay Area Thrash Metal, interesantă mai ales prin faptul că vocea se duce destul de bine înspre registrul black metal. Scenariul se repetă şi în cazul următoarei trupe, Sworn Enemy, o trupă de hardcore “made in USA” foarte dinamică, dar care pentru mine a fost din categoria “puteam, la fel de bine, să mă lipsesc”. A urmat trupa elveţiană de black metal Schammasch, care a oferit un show teatral, o reprezentaţie plină de fum, culoare şi mister, care pe mine nu m-a impresionat, dar care pe necunoscători îi poate face curioşi să caute mai multe despre acest proiect muzical surprinzător de melodic. Au urmat pe scenă conaţionalii precedenţilor din trupa Bölzer. Tot black metal, însă atipic prin faptul că pe scenă au fost doar 2 membri. dar si mai atipic de atât a fost faptul că chitara avea 10 corzi, vocalul acoperind toate frecvenţele de chitară electrică, chitară bass şi voce. Asphyx a fost una dintre aşteptările mele măreţe de la acest festival, revederea cu Martin van Druunen & Co. fiindu-mi dragă şi datorită pasajelor de doom metal pe care trupa le inserează. Cu ritmuri alternante, cu pasaje în tempo mediu care conturează o atmosferă densă, apăsătoare, chiar dură, Asphyx a oferit o porţie consistentă de agresivitate, fără însă a lăsa impresia de “pe repede-nainte”. Bloodbath a fost una dintre trupele cele mai aşteptate de mine la această ediţie. Adică, știind că este o trupă care live răstoarnă calculele, asta m-a făcut de fapt curios, unde mai pun faptul că la voce a fost nimeni altul decât Nick Holmes de la Paradise Lost. Nick se potrivește la fel de bine și într-o trupă de death metal, un supergrup din care mai fac parte actuali membri din Opeth, Katatonia (trupă care, de asemenea, a cântat în prima seară de festival, la fel că Paradise Lost) și foști membri din October Tide, Nifelheim și Satanic Slaughter. Lunga așteptare de dinaintea show-ului Clawfinger, cauzată în principal de infrastructura minunată a țării noastre, dar și de degringoladă zborurilor trupei, a fost din păcate urmată de ceea ce a fost, cu părere de rău, cel mai prost concert al festivalului pentru mine. Nu multe ar fi de reproșat trupei, dar pur și simplu concertul Clawfinger mi s-a părut un eșec pe toate planurile: sonorizare praf, setup neinspirat, parcă nici muzicienii nu mi s-au părut cine știe ce entuziasmați. Dar, așa cum spus, având în vedere amalgamul de contexte nefavorabile, Clawfinger a încercat să se prezinte cum nu se poate mai bine. Accept și-a meritat statul de headliner al serii, show-ul lor cuprinzând întreg arsenalul necesar unei astfel de desfășurări. Heavy metal old school executat ca la carte, cu Marc Tornillo și Wolf Hoffman în mare formă, cu un decor scenic inspirat ales, ce mai – un show închegat, de 90 de minute, ca o poveste bine structurată, pauze reduse între piese. Beneficiind de avantajul de a cântat pe “Adrian Rugină Stage“, Accept a sunat de o precizie nemțească cum rar se întâlnește pe la festivalurile din România. Mișcarea scenică, nu numai a solistului, a condus la un show memorabil, din punctul meu de vedere cel mai bun al celei de-a treia zile de festival, deși trupe ca Bloodbath, Bölzer și Bio-Cancer sunt mai apropiați de gusturile mele. Anunțat din mers, în cadrul aceleiași zile, începând cu ora 01:15, la “Brașov Stage” a avut loc concertul duo-ului Hiedelem, în locul concertului Void of Voices care ar fi trebuit să aibă loc în Peștera Valea Cetătii, în cadrul evenimentului conex “The Cave Between Worlds”, Hiedelem este un proiect muzical asemănător cu Void of Voices, care, spre deosebire de acesta din urmă, datorită spațiului mai generos pe care se desfășoară, aduce și un element de percuție: Attila Csihar (fondatorul one-man-band-ului Void ov Voices) a urcat pe scenă alături de Balázs Pândi, artist care a cântat alături de Bill Gould (Faith No More) sau Thurston Moore (Sonic Youth), pentru a-i numi doar pe câțiva dintre colaboratorii săi notorii. Hiedelem, într-adevăr, a demonstrat că știe cum să impresioneze publicul prin energia organică și aria largă a stilurilor abordate de-a lungul spectacolului, toate concentrate pe a explora și exprima profunzimile cele mai întunecate ale sufletului uman.
Deși sunt omul-festival, în această vară participând la 6 festivaluri metal și urmând un al 7-lea în week-end-ul care urmează (Posada Rock), oboseala a ceea ce presupune mai mult de 2 nopți de concerte începe să se resimtă în cazul meu. Nu decisiv, poate nici semnificativ, dar se resimte ca energie, în primul rând. Totul, însă, pălește la final de zi, când, de fiecare data, plec spre cazare cu bucuria cunoașterii unor noi trupe de adăugat în playlist.
Ziua a 4-a (Duminică, 4 August 2019)
Şi a venit şi ultima zi de festival. Dacă în zilele precedente coreala a fost, voit sau nu, la putere, ziua a 4-a a adus pe cele 2 scene “artileria grea”. Ultima zi a însemnat highlight-ul REF din acest an, cu trupe precum 1349, Soilwork, Dimmu Borgir, Mgła și Hypocrisy. Pentru mine, ziua a început cu concertul duo-ului danez Hexis, pe care am avut ocazia să îl revăd după 4 ani. Dacă nu reuşeşte din punct de vedere muzical, această trupă impresionează prin numărul de concerte. Nu cred că cunosc vreo trupă care să concerteze mai des şi mai extins decât Hexis, de multe ori în ţări exotice pe unde nu se concertează altfel. De exemplu, turneul de toamnă al danezilor cuprinde 11 concerte în 109 zile. Brothers Till We Die a făcut o nebunie, atât pe scenă, cât și în public. Atât de mare, cât de la Râşnov până în Germania lor natală. În cadrul recitalului lor, cei de la Monster (sponsori oficiali de cale lungă ai festivalului) au oferit o chitară. Brothers Till We Die mi-a plăcut şi mie mult, energia transmisă de trupă fiindu-mi degajată şi mie, cu ritmuri latino pe alocuri. Aceștia au fost foarte bine primiți de către public, mai ales că au distribuit CD-uri gratuite și … prezervative! Walking Dead On Broadway a avut “neşansa” de a concerta imediat după Brothers Till We Die, tot în regim de coreală, ca atare nu m-a impresionat cu mare lucru. Poate dacă ar fi concertat după o trupă care să fi adoptat un alt gen muzical, altfel ar fi fost situaţia. Este de apreciat, totuşi, faptul că nemţii au venit să cânte, deşi toboşarul a trebuit să se opereze, iar solistul a încercat să rupă nişte fraze în română – au fost simpatice aceste momente. Pe post de toboşar, a tronat o albină de pluş cu fotografia acestuia, imagine numai bună pentru un deathcore prestat cu răutate şi implicare. 1349 a fost o trupă pe care aşteptam să o văd de ceva vreme. Surpriza a fost faptul că norvegienii au venit cu efecte pirotehnice. 1349 a oferit un concert bun de black metal, cu un sound foarte bun chiar. Pe cei de la Mgła i-am mai văzut în Cluj-Napoca în urmă cu 3 ani. Este una dintre trupele din noul val de black metal care impresionează cel mai mult, prin tehnicitate şi chiar aş spune că şi printr-o formă proprie de melodicitate. Aceștia au venit cu mult merch care s-a dat ca pâinea caldă! Pentru cine nu i-a văzut în concert, aceștia cântă cu o pânză neagră pe față, lucru care te face să te concentrezi mai mult pe muzică. Au cântat piese de pe albumul meu preferat: “Exercises in Futility“. Am văzut mulți fani în public, cu tricouri Mgła, care dădeau din plete pe muzica lor. Pentru mine, a fost concertul preferat al serii. Iar surpriza a venit abia la finalul concertului: Mgła va reveni în România, în data de 23 Septembrie 2019, pentru un concert care va avea loc în Club Quantic din Bucureşti. Despre Soilwork, aş începe prin a spune că, pe vremea când aveam 14 ani, copil-copac rebel fiind şi fugar cu respectiva pricină, a fost prima trupă de metal pe care am văzut-o, într-un concert de referinţă care i-a mai reunit pe Nevermore, Annihilator şi pe Rawhead Rexx, la Sala Sporturilor din Tîrgu Mureş, în data de 14 Martie 2001. Am fost impresionat, încă de atunci, de cât de metronom poate fi această trupă. Sincronizare perfectă! A fost şi este, cred, principalul motiv pentru care metalcore-ul cu mult groove a început să prindă atât de bine live şi la europeni, nu numai la americani. 18 ani mai târziu, răstimp în care i-am mai văzut în urmă cu 3 ani tot la Rockstadt Extreme Fest, mi-am menţinut aceeaşi părere. Trupa știe să facă show, fiind formată din adevărați profesioniști. A urmat Hypocrisy, cu Peter Tägtgren în mare formă, o trupă pe care urma să o văd pentru a doua oară. Pe cât de mari s-au dovedit a fi aşteptările publicului de la acest concert, pe atât de proastă a fost sonorizarea, în special la primele 5 piese (desigur, Hypocrisy a avut neşansa de a concerta pe “Braşov Stage“). Aşa cum mă aşteptam, show-ul Hypocrisy a fost greu, cu riff-uri incisive şi ritm percutant, care ajunge direct la ţintă, iar carisma lui Peter nu face decât să potenţeze efectul. Astfel, cred că am asistat la show-ul cel mai apreciat de public, în afara headliner-ilor. În acelaşi timp, rândurile deja începeau să se strângă la scena mare, pentru headliner-ul serii: Dimmu Borgir. Dar nu înainte de a avea parte de un impresionant foc de artificii. Scena s-a luminat încet, iar cei de la Dimmu Borgir și-au făcut apariția pe acordurile melodiei “The Unveiling”. Am văzut mulți oameni “pregătiți” de concert, pictați pe față, îmbrăcați cu tot felul de accesorii și decorațiuni, strigând într-una “Dimmu Borgir“! A fost concertul perfect pentru a încheia ediția Rockstadt Extreme Fest 2019, cu un show plin de efecte, fum, flăcări și cu un decor impresionant. Am și uitat de ploaie, de oboseală, de picioare, de tot… Au cântat piese precum “Interdimensionat Summit”, “Gateways”, “Dimmu Borgir” și “Puritania”. Concertul (şi întreg festivalul, de altfel) a fost încheiat cu piesele “Progenie of the Great Apocalypse” și “Mourning Palace”, iar scena au părăsit-o pe acordurile melodiei “Rite of Passage”. All in all, având în vedere că un concert însemnă şi producţia din spatele său, cred că Dimmu Borgir şi-a meritat statutul de headlineri ai ultimei zile de festival. Dacă la precedenta ocazie în care i-am văzut (OST Fest 2012 Bucureşti) am reuşit să rezist doar la primele 3 piese, de data aceasta am urmărit întregul concert, pentru că, aşa cum am precizat, producţia a meritat acest efort.
Epilog
Ştiţi cum e, cu cât durează mai mult un festival, cu atât îţi vine mai greu să te desparţi de el, cu toate că energia îţi este la pământ, iar oboseala acumulată în timp se resimte. All in all, a fost cea mai reuşită ediţie de Rockstadt Extreme Fest, observând că festivalul creşte, de la o ediţie la alta, sub toate aspectele. Ediția de anul trecut a fost singura de până acum la care nu am luat parte, însă sunt în măsură să afirm faptul că, de la o ediție la alta, acest festival crește, astfel fiind justificată și creserea progresivă a prețurilor la bilete, de care multă lume s-a plâns. M-a impresionat în mod deosebit la această ediție faptul că din zona de festival aveai posibilitatea să îți cumperi cam orice aveai nevoie pentru un trai decent pe o zi sufocantă, de la cafea de toate soiurile, la ceai, țigări, vin, tărie, ciocolată și prăjituri de casă și chiar produse de patiserie. De o apreciere deosebită s-au bucurat cei de la Arcaș. De asemenea, toaletele au fost nesperat de bine dotate și igienizate, niciodată când le-am vizitat la această ediție nu am simțit sau văzut efecte de turmă care să îmi taie pofta de a mă căca.
Pentru ediţia a VIII-a a festivalului, care va avea loc în perioada 30 Iulie 2020 -02 August 2020, au fost confirmate deja primele trupe: Kataklysm, Death Angel, Rotting Christ, The Black Dahlia Murder, Despised Icon, Mayhem şi Kampfar. În acest moment, abonamentele pentru ediţia de anul viitor pot fi achiziţionate de AICI, la prețul de 270 de lei bucata, până la data de 11 Noiembrie 2019 sau până la epuizarea stocului de 1000 de abonamente la acest preț. Apoi, prețul abonamentelor va crește progresiv, astfel: 1000 de abonamente la prețul de 310 lei bucata până la data de 20 Ianuarie 2020, 1000 de abonamente la prețul de 350 de lei bucata până la data de 16 Martie 2020, 1000 de abonamente la prețul de 390 de lei bucata până în data de 18 Mai 2020 și, în cele din urmă, între data de 19 Mai 2020 și până în ultima zi de festival inclusiv, la prețul de 440 de lei bucata.
În final, aş dori să amintesc şi despre cele două evenimente conexe festivalului, care au avut loc în perioada festivalului, în premieră. “Rockstadt Underground Artist” este un concurs la care au fost selectate să participe 6 trupe, anume: Purple Caravan, Vathos, Valak, Serpent Stream, Autograf şi Hiraeth, iar în recital au fost trupele DorDeDuh şi Bucovina. În etapa de selecţie a celor 6 trupe, puterea decizională a aparţinut exclusiv publicului (prin acordarea de punctaje, de la 1 la 5, pe site-ul festivalului), în vreme ce finala competiţiei a fost jurizată de un juriu de specialitate. Câştigătoare a fost declarată trupa Hiraeth din Iaşi, premiul constând în 500 de euro şi într-un slot în prima zi a Rockstadt Extreme Fest 2019.
Nu în cele din urmă, evenimentul exclusivist “The Cave Between Worlds” a avut loc în Peştera Valea Cetăţii, în care au fost programate câte 2 concerte în fiecare zi, cu trupele Void of Voices (side project-ul one-man band al lui Attila Csihar din Mayhem, concert care în cele din urmă nu a mai avut loc din motive de siguranţă determinate de ploaia abundentă care a avut loc în ziua de Sâmbătă), Arktau Eos, Alone In The Hollow Garden (proiect condus de Dan Şerbănescu de la Tanz Ohne Musik, care are ca scop reîntoarecerea către rădăcinile ritual ambient-ului și fazelor experiementale care au prins formă în anii ’90) şi premiera live a proiectului muzical ARAC (format din Costin Chireanu, Adrian Tăbăcaru şi Sofia Sarri). Pe principiul Prophecy Fest-ului german, aceste concerte nu au avut durată mare (90 de minute în total / zi) și au fost limitate la doi artişti pe zi pentru a proteja ecosistemul din Peștera Valea Cetății. Pentru acest eveniment, au fost puse în vânzare doar 30 de bilete, la preţul de 1000 de lei bucata, preţ care a inclus, pe lângă biletul efectiv, gustări, o sesiune de degustare de vin şi cognac din Republica Moldova, un tricou Rockstadt Extreme Fest 2019, un tricou “The Cave Getween Worlds 2019”, dar şi posibilitatea de a asista la concertele din cadrul Rockstadt Extreme Fest 2019 dintr-o tribună VIP special amenajată. De asemenea, pe lângă punerea în vânzare a celor 30 de bilete, organizatorii evenimentului “The Cave Between Worlds” au mai oferit 30 de invitaţii individuale nominale, aceste premii find oferite prin tragere la sorţi, oferindu-se câte 3 astfel de invitaţii timp de 10 săptămâni.
Recomandări pentru ediţiile viitoare? Păi nu ar fi multe şi coincid cu cele pe care le-am făcut şi în cazul precedentelor ediţii. Ţin să subliniez faptul că nu îi învinovăţesc pe organizatori pentru aceste lipsuri, ştiind că au luat în considerare aceste aspecte. În primul rând, oferirea unor posibilităţi de transport pe ruta Braşov – Râşnov şi retur, întrucât Râşnovul nu poate suporta cazare pentru atâta lume, iar parte din public este nevoit să se reorienteze cu cazarea spre localităţi din proximitate. Pe timp de zi, nu este o problemă cu transportul, dar pe timp de noapte, adică întocmai când publicul se agită cel mai mult spre cazări, nu există posibilitate de transport public între cele două oraşe. În al doilea rând, cred că ar fi de bun augur găsirea unei zone de camping mai extinsă, chiar dacă nu “în buza festivalului” aşa cum este cazul Campingului 1, nu de alta dar am văzut multe corturi instalate prin pădurea din apropiere şi parcă nu ar fi de dorit ca respectivele persoane să aibă de-a face cu sălbăticiuni. Nu în cele din urmă, având în vedere numărul tot mai mare, de la o ediţie la alta, de copii aduşi de părinţi la festival (fapt care m-a bucurat nespus de mult!) poate că ar fi de luat în calcul şi posibilitatea oferirii unor spaţii de joacă mobile calificate. Cred că, astfel, publicul tânăr s-ar înteţi şi mai mult, punând reale premise de dezvoltare a unei pepiniere solide de metalişti.
Autor: Tudor Bolgar
