Băieții de la Goodbye to Gravity m-au rugat sa fac o recenzie viitorului lor album, “Mantras of War”. Am declinat solicitarea lor, pentru că, așa cum le-am scris, nu consider că știu suficient pentru a face o recenzie adevărată. M-am gândit însă să scriu câteva rânduri cu părerea mea de ascultător, așa că am luat albumul la ascultat da capo al fine și dați-mi voie să vă împărtășesc și vouă cele ce mi-au trecut prin minte.
S-o luăm metodic, cu prima piesă, “The Day We Die”, piesă pe care ați putut-o asculta în programele Definite Rock. O piesă solidă, așezată, cu o secție ritmică bine pusă la punct. O piesă clasică de metal… până la refren, unde vocea intră într-o linie melodică surprinzătoare și foarte aerisită. Ca o gură de aer proaspăt după ce ai stat încordat și concentrat pe strofă.
Și Goodbye to Gravity continuă să ne surprindă și cu cea de-a doua piesă, “Shadow Puppets”, unde contrastul e creat de solo-ul de chitară foarte melodios, ca stil către rock clasic mai degrabă, însă al naibii de potrivit.
Piesa a treia, “Atonement”, e o piesă de stare, o piesă de atmosferă, cel puțin așa o consider eu, cu armonii vocale foarte bine studiate, cu pasaje care duc puțin către progressive.
A patra piesă, e exact așa cum îi spune si titlul, “Four Minutes of Rage”, dură, furioasă pe alocuri, iar vocea m-a dus cu gândul către Linkin Park. Poate alții vă vor da alte referințe, dar eu asta știu, asta scriu (ca să-mi iasă și o mică rimă).
Uite-așa, pe neobservate, am ajuns și la piesa cinci, “Rise From the Fallen”, o piesă care m-a făcut să mă gândesc la expresia “marșul sufletelor căzute”, un fel de imn al drumului către lumină. Nu mă intrebați de ce, nici eu nu știu, dar asta mi-a sugerat.
A șasea piesă a albumului, “Heed the Call”, vine cu un contrast surprinzător, însă foarte bine venit, între strofa, cu growl-ul de rigoare și refrenul foarte melodios, punctată pe alocuri cu accente progressive, ceea ce ma face să cred că tendința asta a băieților nu e tocmai întâmplătoare.
La cea de-a șaptea piesă, “What If”, nu vă lăsați păcăliți de ritm și de growl, de chitările dure, este de fapt piesa slow care n-ar trebui să lipsească de pe niciun album. Foarte interesante efectele pe voce care contribuie la atmosfera piesei.
Surpriza vine la piesa opt și nu pentru că este un cover după Babylon Zoo – “Spaceman”, pentru că nu sună deloc ca un cover, e mai degraba o rescriere a piesei în stilul Goodbye to Gravity, o surpriză foarte plăcută. Mă rog, poate fanii înfocați Babylon Zoo nu vor fi de aceeași părere, dar e treaba lor.
Eheee, cum vă spuneam, tendința către progressive nu e întâmplătoare și asta se vede cel mai bine la cea de-a noua piesă, “This Life Is Running Out”. Da, cu o linie ritmică înșelătoare pe ici pe colo, care ne arată că băieții știu foarte bine ce fac, piesa se duce bine de tot către progressive.
Și ajungem și la ultima piesă de pe album, “Ode to a Sacrifice”, care pare mai degrabă un nou început decât un final de capitol. O odă, e drept, într-un sens mai neconvențional. Iar pe la mijlocul ei a venit și cireșica de pe tort, un pasaj acustic ce m-a facut să mă gândesc la Jeff Wayne și “The War of the Worlds”.
De fapt, dacă stau să mă gândesc bine, tot albumul ar putea fi o viitoare coloană sonoră a unui film ce s-ar numi, cum altfel, “Mantras of War”. Poate o să vi se pară ciudat ce vă scriu acum, dar câteva din solo-urile de chitară m-au dus cu gândul chiar către Jean Michel Jarre (!?).
Una peste alta, încă un album pe care o să-l adaug la colecția personală, pentru că merită.
Nu uitați să dați năvală la lansarea de pe 30 octombrie, din Colectiv, pentru că aveți ce vedea și asculta.
Notă: Dacă cineva nu e de acord cu mine, să fie sănătos, eu asta am știut, asta am scris.
Cătălin Roșioru
Definite Rock
