De vreo 14 ani, de când mă tot mişc teleleu-de-capu’-meu pe la concerte, mi-am oferit ocazia să văd tot ce era de văzut în muzica rock românească. Aşa am crezut, până când am aflat despre concertul Timpuri Noi din 28 Ianuarie! După cercetări minuţioase, care au durat vreo 2 minute în drum spre Cluj (Vineri am fost aici: http://definite.ro/cronica-de-concert-zdob-si-zdub-si-cuibul-la-cluj-napoca/), într-adevăr am realizat că Timpuri Noi, Sarmalele Reci şi Taxi sunt cam singurele trupe românesti care mi-au scăpat. Sau m-au scăpat ele pe mine, hehe. Ei bine, după concertul de Sâmbătă seară, am acumulat suficientă mâhnire cu privire la faptul că nu mi-am oferit şansa (dificilă, de altfel, prin prisma numărului redus de concerte pe care trio-ul le susţine în Ardeal) să îi fi văzut pe Timpuri Noi mai din timp. Şi de cel puţin infinit de multe ori.

Vorba multă, sărăcia rocker-ului. Puhoi, de lume şi de grade celsius. 3 rockeri mititei de-o parte şi alţi cam 180 de cealaltă, care au făcut o atmosferă sufocantă (oh, wait … ). PUNCTUALITATE. Şi muzică, nene … MUZICĂ! Timp de cam 2h15min, aşa … şi versuri aşa cum trebuie să fie: să îţi chiar depăşească muzica în reverberaţii. Şi un grup de 5 flăcăi energici şi parolişti, care mai că nu l-au surclasat pe Dan Iliescu cu versurile – că, în decibeli, au reuşit! În ton sublim, Timpuri Noi îşi merită cu prisosinţă locul de frunte printre trupele underground din România antedecembristă … şi, foarte probabil, şi din cea postdecembristă.

Pot spune că am făcut cunoştinţă cu Timpuri Noi în 1998, odată cu lansarea albumului “Basca Abundenţei”. Şi, de atunci, nu m-am dezis, defel necontenit, nicicând, de la a mă declara, dacă nu neapărat un mare fan al trupei, măcar un mare fan al manierei acesteia de a armoniza, printr-o muzică extrem de bine conturată şi de complexă, lirismul subversiv, cu mesaj fin, pentru urechi suficient de ciulite încât să le cearnă, înainte de a le discerne. Prin filtrul minţii, al realităţii sociale, al decenţei în exprimare – în ciuda conotaţiilor subversive vădite! Ei bine, dacă prin simpla ascultare în confortul căminului de acasă, muzica Timpuri Noi (şi cele adiacente ei) se separă de cam orice se face în România prin faptul că mereu a lichefiat forţa şi energia ca, fără a face rabat de la satira elegantă şi inteligentă, să se plieze pe realităţi şi metehne tabu mereu actuale, garantez oricui că experienţa unui concert cu această trupă nu numai că întrece în profunzime orice audiţie a celor 8 materiale discografice lansate în cei peste 33 de ani de activitate, ci are toate şansele să deschidă perspective posibil nebănuite asupra întregului fenomen rock românesc, uluit fiind de faptul că “se poate şi la noi”! Timpuri Noi este, într-adevăr, o trupă care merită văzută cu urechile, mai mult decât auzită cu ochii.

A fost o atmosferă mai mult decât prietenoasă, asta şi pentru că ne-a fost degajată şi dinspre scenă. Pus pe şotii fine, cu un simpatic accent sudist, Dan Iliescu ne-a arătat cum se face şi cum se simte muzică, atunci când totul vine din pasiune şi nu dinspre terţe forţe. Pe orădeanul Alex Vâşcan, am avut ocazia să îl cunosc în urmă cu ceva mai bine de 4 ani, într-un concert de o cu totul altă factură, aşa încât pot să afirm cu entuziasm faptul că pare să îşi fi găsit calea. Cea de moment, cel puţin. “Necunoscuta” trupei, omul din spatele “oalelor”, Felician Sfura, m-a impresionat maxim prin tehnică, metronom, virtuozitate şi prin faptul că mi-a sporit colecţia de beţe la 448. Cine mă cunoaşte, ştie că în 3 sferturi din timpul concertelor sunt cu ochii pe toboşari … sunt prea multe de zis despre prestaţia impecabilă a lui Felician, astfel încăt să fiu sintetic, dar, în acelaşi timp, coerent. Mai întâi în gând, apoi şi în exprimare. Adevărul este că s-a auzit “ceas”, fără scăpare, pe întreaga durată a concertului, de oriunde din Hard.

Mărturisesc sincer că, deşi n-aş spune că nu mă aşteptam, am rămas totuşi surprins de afluenţa publicului. Poate că într-un spaţiu mai generos al Cluj-ului ar fi venit mai multă lume, dar, ţinând cont de concepţia aia conform căreia “Hard nu-i pentru plebe no-rock”, a fost oarecum surprinzător. Iar asta, m-a bucurat enorm, pentru că am văzut în public mult tineret, care, oarecum teoretic, nu cred că a crescut odată cu “Veta“, “Vergicina“, “Vecina“, “Nămol“, “Mistreţul“, “Catran“, “Tata“, “Sahara“, “Emigrant USA“, “Bordelul Mov“, “Stere“, “Deschide-ţi mintea“, “Unul ţine“, “F.M.I.“, “Maricica“, “Malu Valu“, “Victoria“, “Perfect” sau “Tanţa“, dar căruia i s-a inoculat (în cel mai frumos şi moral sens cu putinţă) atenţia înspre muzică, şablonistic vorbind, bună. Mai în glumă, mai în serios, cred că şi-ar găsi rost în playlist şi o anume “Floricica” …

Timpuri Noi stăpânesc excelent nu numai comprimarea timpului, ci şi condensarea acestuia în picuri de şi din viaţă. În stări metafizice. În sloiuri de tichii de mărgăritar. În zumzet armonios pus cap la cap şi în condei cu multă vănă şi cu mult reverb. Nu am simţit scurgerea timpului, nici cot-la-cot-ul, nici chiar sauna … tot ceea ce ştiu este că, pe drumul de întoarcere spre casă, timp de 1h30 min, am avut în cap, în minte şi-n casetofon doar Timpuri Noi, care parcă-s vechi de când lumea, dar niciodată desuete.

Autor: Tudor Bolgar

 

Share This