Dacă, în precedentul week-end, mi-am făcut debutul sezonului de festivaluri mergând la Reşiţa (a se citi AICI ceea ce am scris despre experienţa mea la Reşiţa), în week-end-ul care tocmai a trecut am optat pentru îndeplinirea unei mai vechi dorinţe de-ale mele: să merg la Clubul Barock din Petroşani – cel mai vechi club de muzică rock încă activ din România. Şi nu cu orice ocazie, ci cu ocazia Barock Fest. Zis şi făcut, chiar dacă urma un nou week-end lung şi obositor.
La fel ca în ultimii ani, Barock Fest-ul s-a întins pe durata a patru seri, dar de la bun început am convenit faptul că programul de la serviciu îmi va face posibilă şederea doar pe parcursul a două seri. Ca atare, cu părere de rău pentru Ţapinarii şi DinUmbră, Joi, si pentru Underwaves, Takalaiton, Altar şi Jul Baldovin Trio, Duminică, dar data viitoare voi face să nu vă mai ratez … cu rugămintea de a încerca să nu mai cântaţi Joia sau Duminica. În comparaţie cu Reşiţa, de data aceasta parcurgerea drumului de la Zalău la Petroşani a fost mai dificilă, datorită faptului că nu am avut la îndemână rockmobilul proprietate personală. Ca atare, în 3 etape şi cu un accident prins în coloană cu doar 18 km înainte de a ajunge la destinaţie (ocazie cu care am pierdut în jur de o oră), am ajuns la Petroşani cu întârziere de aproximativ 2 ore faţă de ora planificată, astfel încât am ratat concertul trupei Autograf din Târnăveni, iar pe Sur Austru i-am prins doar în ultima parte a concertului lor.
La fel ca trupele, am fost cazat la Hotel Petroşani, nu prea ofertant în ceea ce priveşte condiţiile oferite vizitatorilor, dar perfect în regulă având în vedere preţurile minuscule practicate pe durata festivalului, pentru participanţii si invitaţii la Barock Fest. În plus, având în vedere faptul că şi formaţiile participante au înnoptat acolo, a fost o excelentă ocazie pentru a lega noi prietenii şi pentru a le consolida pe cele deja existente. În plus, de la Hotel la Barock nu am făcut mai mult de 5 minute, pe jos. De la Barock la Hotel, în schimb, de fiecare dată am făcut ceva mai mult 😀 Odată ajuns în Petroşani, am luat-o rapid la goană spre Barock, pentru a-i revedea pe Sur Austru, continuatorii de drept ai defunctei Negură Bunget. Este pentru prima oară când văd Sur Austru în aer liber. A fost o experienţă diferită, dar la fel de plăcută precum cea din 5 Ianuarie a.c., când am văzut această trupă la ea acasă, în Club Flex din Arad, în faţa a peste 150 de oameni. De data aceasta, Sur Austru a interpretat şi piese noi, ce urmează să fie incluse pe primul album de studio al trupei. În aer liber, Sur Austru înseamnă o mai mare posibilitate de expunere şi de exprimare scenică, cu toate acestea menţinându-mi părerea că, cel puţin în momentul de faţă, această trupă se exprimă mai bine în cluburi, poate şi datorită stilului muzical eclectic abordat. Mi-a plăcut să văd în faţă, în picioare, manifestându-se pe cât de vioi şi de energic, pe atât de decent, public tânăr. În acelasi timp, mi-a plăcut şi faptul că, ceva mai în spate, la mese, am văzut şi un numeros public trecut de vârsta de mijloc, cumva surprinzător având în vedere că aveam de-a face cu o trupă de black metal.
A venit rândul bulgarilor de la Sevi să concerteze pentru a 3-a oară la Petroşani. A fost o mare plăcere să revăd această trupă, după ce, în urmă cu 4 ani, a impresionat la MMC Bikers’ Fest Şimleu Silvaniei. Ca de obicei, Svetlana Bliznakova a impresionat cu look-ul, calitatea vocii excelent lucrată pentru sound hard’n’heavy şi comunicarea deosebită care a reuşit să capaciteze publicul, dar nici Delyan Ketipov (chitară), Rally Velinov (chitară bass, soţul Svetlanei) şi Pavlin Ivanov (tobe) nu s-au lăsat mai prejos. Remarcabil la această trupă mi s-a părut, încă de la precedenta întâlnire cu ei, faptul că aproape toate piesele lor au potenţial pentru a deveni hit-uri rock, cu un sound pe cât de accesibil, pe atât de dificil de compus. Cu un stil muzical şi atitudine preponderent debordând de energie, i-aş revedea oricând cu plăcere pe Sevi.
A urmat concertul trupei Moise, având în componenţă doi membrii din zonă (pe Alin Moise – chitară, voce şi Adrian “Geagea” Mariaş – voce), dar şi pe toboşarul Alex Gomez, care a cochetat cu trupa-amfitrion Gothic. Prin urmare, pe măsura aşteptărilor, şi publicul a reacţionat pozitiv, strângându-se în faţa scenei în număr mare. Pentru mine, a fost a doua oară când am văzut această trupă, după ce, în primăvară, i-am adus în Rock’n Roll Center Zalău. Ceea ce mă impresionează la această trupă este faptul că iese în evidenţă prin solo-urile instrumentiştilor, în special cele ale lui Alin Moise, solo-uri prezente pe fiecare piesă, variate stilistic, ceea ce mă face să spun că scenele de open air-uri se pretează parcă mai bine pentru activitatea concertistică a acestei trupe, dându-i-se posibilitatea de a se exprima mai bine în raport cu heavy metal-ul măiestrit interpretat. Chiar dacă, din punct de vedere concertistic, seara de Vineri a luat în sfârşit, aceasta a continuat în club, la o poveste sau mai multe, la fel precum paharele cu esenţe care au curs în valuri în gâturile rocker-ilor însetaţi nu numai de muzică rock de calitate, ci şi de alcool. Dacă tot le-am ratat prestaţia scenică, am avut, totusi, ocazia să interacţionez cu membrii trupei Autograf, alături de care am şi stat la cazare, ocazie cu care îi felicit pentru obţinerea locului al doilea la concursul Rockstadt Underground Artist, loc care le permite un slot în cadrul zilei 0 a Rockstadt Extreme Fest.
La fel cum am procedat la Reșița, și în cazul vizitei mele la Petroșani am optat ca, pe timpul zilei, să vizitez împrejurimile, un argument în plus fiind și faptul că concertele urmau să inceapă la ora 19:00. De data aceasta, am optat pentru o călătorie cu trenul prin Defileul Jiului, unul dintre cele mai spectaculoase trasee de cale ferată din România, cu destinația Târgu Jiu. 44 de tuneluri, dispuse pe o lungime de 27 de km, între Livezeni și Bumbesti, incuantificabile viaducte, supraînălțarea terasamentului față de șoseaua europeană care străbate Defileul Jiului, fac din acest traseu feroviar, inaugurat final în 1948, cea mai importantă străpungere dintre Oltenia și Transilvania, de o importantă strategică deosebită având în vedere zăcămintele de minereuri din zonă. Ajuns în Târgu Jiu, am luat orașul la pas, timp de aproximativ 4 ore, vizitând, pe rând: Parcul Coloanei Fără Sfârșit, Muzeul Județean de Istorie Gorj, Galeriile de Artă, Mausoleul Ecaterina Teodoroiu, Poarta Sărutului, Masa Tăcerii, Aleea Scaunelor și, la finalul scurtei vizite, Casa Memorială “Ecaterina Teodoroiu”. Prânzul l-am servit la Restaurantul “Gorjeanul”, unde am și urmărit finala jucată de Simona Halep la Wimbledon, imediat după terminarea în lacrimi de fericire a acesteia pornind cu “ocazia” înapoi spre Petroșani, cu un extrem de scurt changeover de mașini la Mănăstirea Lainici. Despre Târgu Jiu, chiar am rămas dezamăgit de felul în care pare să fie administrat acest oraș. Evident, obiectivele turistice vizitate sunt de neprețuită valoare, recomandând pe această cale oricui să le viziteze, dar orașul per total nu m-a impresionat cu absolut nimic. Și, ca să ne înțelegem, locuiesc într-un oraș și mai mic decât municipiul resedință al Județului Gorj. Cât despre graiul târgujist … să spun că am cochetat timp de 4 ani cu Timișoara, având, astfel, suficiențe motive pentru a-l detesta din tot sufletul.
Deși am schimbat 3 mașini pe parcursul a doar 51 de km, am ajuns la timp la Barock Fest pentru a prinde ceva din concertul trupei Tothem, un fel de supergrup al Văii Jiului, format din muzicieni cu oareșice experiență. A fost o alegere inspirată pentru a deschide cea de-a două seară de festival, atât din punct de vedere muzical (un country / blues rock cu inserții de hard rock, menit să te “bage încetișor în priză”), cât și al faptului că, fiind o trupă locală, aceasta a capacitat prezența masivă a publicului încă de la prima trupă.
A urmat trupa croată Kymera, din concertul căreia mărturisesc că nu am înțeles mai nimic, deși are deja 13 ani vechime. Cred că a încercat un soi de melodic death metal cu unele inserții progresive, dar … nu știu, poate doar pe mine nu m-a prins. Comunicarea solistului Pripo cu publicul, pe lângă faptul că a reliefat o engleză de baltă, a mai și fost incoerentă și lipsită de consistență. Instrumentalul pe alocuri n-a sunat rău, dar nu m-a convins să mai doresc să revăd această trupă. Și publicul a părut, în general, să fie în asentimentul meu.
Ce contrast, între cea mai proastă trupă din cele două zile de festival și trupa care a capacitat cel mai bine publicul! Când vorbești despre fenomenul rock în Valea Jiului, aproape sinonim te gândești la trupa Gothic. Înfiintață în 1992, de Alin Petrut, Gothic a susținut până în prezent în jur de 600 de concerte, chiar și în perioada (2000-2004) în care Alin Petrut a relocat trupa Gothic în Belgia. În prezent, trupa Gothic îi reunește pe: George Lazăr – voce, Alin Petrut – chitară/voce, Bogdan Băncilă – chitară, Csaba “Taly” Talpai – chitară bass, dar și-surpriză! pe noul toboșar, pe cât de tânăr (este licean) pe atât de vivace. Gothic, conform asteptărilor de altfel, a fost trupa cel mai bine primită de public din întregul festival. Atât cantitativ, cât și calitativ. După mult prea multe schimbări de componentă, în sfârșit pare că grupul și-a găsit stabilitatea, odată cu cooptarea actualului toboșar, în vârstă de doar 16 ani. Cu George Lazăr extrem de energic, așa cum îl știm de altfel, cu Taly care trăieste extrem de intens actul artistic și zici că aproape că își dă sufletul pe scenă, devenind parcă tot mai tânăr măcar în spirit, cu Alin Petrut căruia i se potrivește rolul de “căpitan”, dar nu în cele din urmă cu un Bogdan Băncilă căruia i-a revenit onoarea de a prelua majoritatea părtilor de solo-uri lead și, așa cum am amintit, cu un tânar promitător în spatele tobelor, (căruia ii vom dezvălui identitatea putin mai târziu) Gothic a oferit un “best of” închegat atât ca varietate a repertoriului, cât și ca interpretare, fără “gherle” sesizabile. A fost, este și va rămâne trupa casei la Barock Fest și în clubul Barock. A fost, este și va rămâne emblemă a rock-ului din Valea Jiului. A fost, este și va rămâne o referintă în melodic death metal-ul românesc în special și în metalul melodic românesc în general.
După Gothic, a venit rândul trupei basarabene Busola să se înfățișeze în fața publicului petroșenean. Aflată în premieră în Petroșani, pentru mine a fost a doua oară când am avut ocazia să văd această trupă deosebită, după ce, în anul 2016, am avut ocazia să le jurizez prestația din cadrul Finalei Internaționale OSTring. Cred că, atunci când vorbim despre trupe rock/metal din Republica Moldova, numai la stoner metal nu ne-ar duce gândul. Ei bine, Busola reușește să demonteze orice fel de preconcepție în acest sens, avându-l la voce pe Octav Casian, cunoscut publicului metalist mai în vârstă prin activitatea sa în trupele Axident (devenită, apoi, Accident), Inaera, Tons Of Powder, Mosh Guerrilla și Tötal Harmönic Distörtion, dar și datorită colaborărilor pasagere cu Infected Rain și Seas On The Moon. dar cunoscut și publicului larg prin prezența sa la Vocea României. Un stoner metal curat, cumva old school, ceea ce nu este puțin lucru, în vremuri în care este tot mai greu să găsim trupe tributare unui anume gen. Asta ne aduce în prim-plan trupa Busola. Vocea lui Octav Casian este cu adevărat specială, răgușită a la Joe Cocker sau Ovidiu “Kempes” Ioncu, dar și suavă ca a lui Eric Clapton, ducând, astfel, stoner metal-ul pe un teritoriu mult mai fîn de explorare. Dar nici instrumentalul trupei nu se lasă mai prejos! Cu solo-uri bine definite și reliefate, specifice fenomenului stoner, determinate și de experiența bogată și a celorlalți membrii ai trupei (Vovk Meseat – chitară – Think Twice, Till The Last Drop, Syndromes; Evgeny Gore – chitară bass – Splash, Chordewa, Aeon of Death, și Nicu Bazatin – tobe – Paralela 47) am distins nu cu mari dificultăți influențe din zona Down, Kyuss, Crowbar, Mastodon, Clutch și chiar Black Sabbath. Este o trupă care chiar tinde să aibă un cuvânt greu de spus, având deja 2 albume la activ: “Spiritual Row” (2016) și “Fabulo$$” (2018). În acest moment, Busola pregătește materialul sonor pentru cel de-al treilea album de studio, încă nepreconizat în detaliu.
Pentru mine, avea să urmeze ultima trupă pe care urmă să o văd la acest festival, având în vedere faptul că Duminică urmă să mă întorc acasă. O prezență poate surprinzătoare prin prismă viziunii unora, ținând cont de faptul că ne raportăm la un festival metal, NIightlosers s-a dovedit a fi o alegere organizatorică inspirată, observabilă în cazul tot mai multor festivaluri nișate, această trupă reușind – așa cum era de așteptat, pentru mine cel puțin – să anime publicul și, mai mult, să-i stârnească la joc. Nu tocmai originală din punct de vedere al compozițiilor, mereu am avut o apreciere deosebită pentru această trupă, prin faptul că înserează în modalități extrem de inspirate elemente folclorice (preponderent transilvănene) într-un country/blues altfel de referință. Este imposibil să nu fi auzit măcar o data piesele celor de la Nightlosers, în varianta lor originală. Show-urile lor sunt o veritabilă probă de amuzament, în acest sens Claudiu “Nașu’ ” Purcărin având locul său de cinste, de “soacră”. În acest moment, Nightlosers înseamnă: Hanno Hoffer (voce, armonică, chitară), Jimi “El Laco” (chitară, vioară), Lucian Pop (chitară bass), Geza Grunzo (clape), Claudiu “Nașu’ ” Purcărin (tobe) și Attila Péter (sunet, braci), care mai de care dintre ei mai inovativi în interpretare și prestație, mai amuzanți și mai emanând energie. Pozitivă, desigur. Cine nu se amuză măcar o data ascultându-i pe Nightlosers, ăla bistoș nu-i om. Nightlosers este o trupă înființată în 1994, cunoscută pentru muzica lor ce combină blues american cu elemente de folclor autentic adelenesc. A devenit cunoscută publicului român în anii ’90 datorită pieselor “Bețivan Ratat” (promovată prin concerte live la Pro FM) și videoclipului piesei “Dragostea-i Ca Si O Râie” (Zavaidoc) ce a refuzat luni de zile să coboare de pe primul loc în urma voturilor publicului în cadrul unei emisiuni de muzică de pe Tele 7 ABC. În cei peste 25 de ani de existență, Nightlosers a concertat atât în țară, cât și la mari festivaluri din afară, dintre care amintim: 1995 “Coca Cola Super Blues Festival” București, România (cu John Mayall & The Bluesbreakers, Liz McComb, Paul Rogers, Iron Maden și alții); 1995 și 1998 două participări la “Sziget Fesztival” Budapesta; 1998 The “Teacher’s” Rhythm’n’Blues Tour, 14 orașe din România – cel mai mare turneu de blues din România, sponsorizat de Teacher’s; 1999 The Smithsonian Folklife Festival, Washington, Statele Unite Ale Americii, unde alături de Africa de Sud și New Hampshire, România e reprezentată de 108 membrii, care expun sau evoluează în decurs de zece zile, în fața a peste un milion de vizitatori; 2000 Moulin Blues Festival, Olanda (cu Buddy Guy, Sam Brown și alți artiști de renume.); 2000, 2001 “The Summerfestival Tour”: turneu în peste 25 de orașe din Belgia și Olanda. Acest turneu fiind unul foarte promovat, a constituit o bună “recomandare” pentru multe cluburi și festivaluri din aceste țări.; 2000 “Labadoux Folk Festival”, Belgia:. (Invitați: Warren Zevon, Fairport Convention, Thin Lizzy și alții.); 2002 Romerike Blues and Roots Festival, Norvegia, dintre trupe: Ten Years After, The Yardbirds, Steppenwolf, Willie Deville etc.; 2003 Nottoden Blues Festival, Norvegia, unul din cele mai importante festivaluri de blues din lume; 2004 Coin Street Festival, Londra; 2004 Lisabona, Portugalia, deschiderea noului an universitar la “National Film Academy”; 2005 – 2010 cluburi, nunți, chefuri dar și concerte în Italia, Spania, Franța, Germania, Canada, Statele Unite Ale Americii, Albania, Ungaria, Cehia, Slovacia, Polonia, Suedia, Grecia, Israel, Portugalia, Anglia etc.; 2008 concerte în Canada: Montreal și “Silver Dollar”, unul din cele mai faimoase cluburi din Toronto. Invitat special și o legendă vie al country-ului canadian: Danny Marks; 2010 concert în Toronto, Canada, “Lee’s Pallace”, concert în cadrul GlobalFest New York, Statele Unite Ale Americii în Webster Hall, concert în Stockholm, Suedia, Södra Teatern, două concerte în Santiago de Compostela, Spania “Xacobeo Festival”, Cabaret Sauvage Festival “Sin Fronteras” și Festivalul “Vara Târzie la Bratislava”, Slovacia.
Chiar dacă, la scena mare, concertul Nightlosers a fost ultimul live al serii, ziua concertistică secundă de la Barock Fest 2019 nu s-a încheiat, întrucât, la “scena mică”, în club, urma să ne (re)încânte acustic Jul Baldovin, devenit mai recent un apropiat al festivalului, ca preambul al concertului electric (cu trupa) pe care Jul Baldovin urma să îl susțină, a doua zi, pe scena mare. Cu un repertoriu detsul de binișor dus înspre rock, Jul Baldovin excelează prin dexteritatea excepțională cu care mânuiește chitara, acel “fingerstyle” poate cu adevărat unic, cel puțin în țară. Influențat de artiști de seamă, culeși de pe o plajă stilistică virgină și îndepărta geografic față de scena-mamă, români și străini, cum ar fi: Mircea Vintilă, Marius Batu, Mircea Baniciu, Tommy Emmanuel, Chet Atkins, Don Ross, Ry Cooder, Django Reinhardt, Scott Joplin, Joe Satriani, Steve Ray Vaughan, Louis Armstrong, Frank Sinatra, Nat King Cole, Brad Davis, Al Jarreau și alții, Născut în anul 1979, Jul a lansat primul și, pentru moment, singurul sau album de debut (“Acasă“) în anul 2013. A fost un show tare fain, în care tehnică deosebită de interpretare a lui Jul a ieșit predominant în evidență. Acesta avea să fie ultimul concert de la actuala ediție a Barock Fest-ului pentru mine …
… pentru că Duminică a trebuit să fac cale întoarsă 🙁 și să ratez ultima seară de festival. Totuși, având în vedere că plecarea o aveam programată la ora 15:00, am profitat de cele câteva ore libere și, pe o ploaie văratică răcoritoare, am vizitat Petroșaniul și, incognito, și Petrila. Am început cu Muzeul Minerului și cu extrem de ingeniosul Muzeu al Instalatorului Român, despre care am mai auzit, al celebrului caricaturist și artist grafician Ion Barbu. Înființat în anul 1961, Muzeul Mineritului cuprinde o sală dedicată Revoluției Cubaneze și a avut diferite clădiri drept gazdă de-a lungul timpului, locația actuală fiind ocupată începând cu anul 1966. Clădirea actuală a Muzeului, construită în anul 1920, este monument istoric în clasificarea Ministerului Culturii și Identității Naționale. În 1970, a fost adăugată Muzeului o colecție numismatică, de altfel prima secție muzeala de numismatică din România. În prezent, pot fi vizitate aproximativ 1500 de obiecte și unelte specifice mineritului, acestea constituind singurul muzeu din România dedicat minereurilor de cărbune. A urmat vizitarea atipicului Muzeu al Instalatorului Român, o veritabilă satiră de tip pamflet cu o doză ridicată de umor inteligent adusă atât României socialiste, dar și vremurilor noastre. Ascuns într-o casă multicoloră, care numai muzeu nu ai crede că este, în ignoranța mea desăvârșită gândul m-a dus la instalații, și mă și vedeam plimbându-mă printre furtunuri, țevi și altele de acest gen, binenteles gândindu-mă și la celebrul și universalul Dorel, care există sub diverse nume în toate țările. Dar am avut parte de … o plăcută surpriză. De fapt, de mai multe. Ce mi-a plăcut din start la acest muzeu, de 5 încăperi, este faptul că, dacă unor exponate le poți intui cu relativă lejeritate sensul, altele ajung să pară ireal de logice abia după o minimă explicație. Nu există reguli în acest muzeu, fiecare bântuie cum poftește prin această “roabă de cultură”, singura indicație fiind aceea de a suna înainte, pentru programarea vizitei. Încercați să vă imaginați un talmeș-balmeș (ei, o oarecare gândire există) de exponate, mai mult sau mai puțin înghesuite, normal după spațiul avut la dispoziție. Nu veți reuși, încercarea tot va fi sortiță eșecului! Se poate spune că Muzeul este structurat astfel: o sală dedicată istoriei artei, o sală unde politica e la putere, alta în care inteligența românească e în acțiune, o sală dedicată femeii, și una dedicată cultului. Dacă privești muzeul din exterior și fără să te uiți atent, ai senzația că este o grădiniță cu program în limba franceză. Poate fi considerat ca o grădiniță, deoarece aici este mult joc, mult umor și imaginație, dar este pentru oameni mari care trebuie făcuți din nou să radă, să iasă din tiparele prăfuite. Încă de la intrare, ne întâmpină un tablou al lui Magritt, al cărui mesaj este: “Acesta nu este un tablou”, intuind că dorea, de fapt, să spună că lucrurile nu sunt ceea ce par a fi. De aici pornind, ideea s-a extins, pe perete scrie “Acesta nu este un perete”. Totul se bazează pe jocuri meșteșugite de cuvinte în acest muzeu. Este greu să vă povestesc aici ceea ce ar trebui să vedeți acolo, astfel încât recomandarea mea este să vizitați acest muzeu și să vă convingeți că umorul rafinat se inspiră și expiră neîncetat și poate fi născocit în orice, din orice.
Spre finalul vizitei mele în Vale, am ajuns și la Petrila, unde, preț de circa o oră și jumătate, am vizitat Muzeul Mamei, Casa Memorială I.D. Sârbu (cel mai important scriitor originar din zonă), ambele fiind născociri ale aceluiași Ion Barbu, dar și Muzeul Salvatorului Minier. Deși oazele de cultură sunt binecunoscute în zonele cu potențial minier, nu m-aș fi așteptat, totuși, ca în acest minuscul orășel să găsesc atâtea spații mustind a cultură alternativă. Iar ceea ce filmul “Planeta Petrila” a evocat … se dovedește a nu fi chiar o mare minciună. Mă reîntorc cu drag la voi, oricând!
Să vă spun câte ceva despre impresiile ,mele despre clubul Barock. Deschis imediat după Revoluţie, într-o perioadă în care întreaga ţară îşi căuta pe toate căile parcursul democratic, clubul Barock s-a impus rapid ca un bastion al libertăţii şi al emancipării din Valea Jiului. Este binecunoscut faptul că zonele cu istoricul cel mai bogat în ale cântăreţilor de muzică rock şi cu cel mai numeros public de muzică rock sunt cele industriale, în special cele din zonele miniere. În tot acest context, să ţii deschis un club de rock dintre cele mai active din ţară din punctul de vedere al concertelor, într-un oraş de nici 50.000 de locuitori, de aproape 30 de ani, cu program zilnic, mi se pare cel puţin admirabil. Mai ales că şi preţurile practicate sunt prietenoase. Muzica, pusă de barmani, a urmat o coerenţă stilistică bine definită şi rafinată, semn al experienţei acumulată în timp, fapt care a contribuit definitoriu la a mă simţi minunat.
Să vă spun acum câte ceva despre Barock Fest. Acest festival şi-a creionat în timp un renume de întâlnire de suflet a locuitorilor din zonă, fie băştinaşi, fie locuitori şi în prezent în Vale. Câteva sute de oameni, nu multe în comparaţie cu festivalurile “mai mari”, dar impresionante pentru un asemenea areal, se întâlnesc aici, deapănă amintiri şi leagă prietenii, din generaţii în generaţii, vârsta din buletin nefiind altceva în afară de un număr şi o punte de legătură. Deşi nu ştiam mai mult de 5 persoane, m-am simţit ca “in a one big happy family”. Totul, de la mâncare, băuturi şi merchandise, a fost pe măsura accesibilităţii tuturor. Privit din exterior, din perspectiva unui om neconectat zonei, mi s-a părut deosebită această comuniune, în care toată lumea a ajuns să se ştie şi să relaţioneze cu toată lumea, sub numitorul comun al muzicii rock de calitate şi al prieteniei.
În cele din urmă, doresc să mulţumesc organizatorilor, în special lui Alin Petruţ, care a avut grijă ca şederea mea în Vale să fie cât se poate de plăcută şi de accesibilă, dar şi întregii comunităţi locale întâlnite, care aproape că m-a făcut să mă simt mai acasă decăt acasă. Să ne revedem cu bine, la sfârşit de an, la sărbătoarea Clubului Barock!
Autor: Tudor Bolgar
